Şi de ce oare, în toţi aceşti ani ai despărţirii, am ales să fotografiem marea, mereu şi mereu, de parcă am fi simţit că, din adâncul de spume, un glas şi un chip al dragostei se ivesc, întruchipate de undele ce aleargă, când graţioase şi melancolice, când aspre şi neînduplecate, asemeni unui vuiet ce urcă până la cer, neînvins.
Şi de ce oare, în toţi aceşti ani ai despărţirii, am revenit, mereu şi mereu, pe acel ţărm modest şi plăpând ce ne-a fost gazdă în cea din ultimă toamnă, atraşi,magnetic, de desenul de valuri ce se topeşte în larg, după ce atinge pământul, cu intensitatea unei elegii.
Şi de ce oare, în toţi aceşti ani ai despărţirii, am revenit, mereu şi mereu, spre a ne dărui privirea unui larg pe care nu l-am cunoscut niciodată cu ochii zilei, ci doar l-am intuit, ca un fragment din visele stelare ale nopţilor noastre, ca un bulgăre de soare rostogolit în retina noastră arzândă, noapte de noapte, flux şi reflux.
Şi de ce oare, în toţi aceşti ani ai despărţirii, am revenit, mereu şi mereu, pentru a încerca să regăsim, cu disperare tandră, firul de tăcere şi de murmur ce ne îndruma spre paginile jurnalului nostru, vegheaţi de o mare în care sufltetele celor de de demult levitează ca nişte meduze argintate, mişcate de curenţii ce le ating consistenţa himerică cu o adiere delicată şi discretă.
Poate pentru că, asemeni mării, noi nu putem încerca odihna, o dată ce moartea a intrat în vieţile noastre. Poate pentru că, asemeni mării, noi nu putem rămâne închişi în prizonieratul uscatului aseptic, căutând, febrili, neliniştea unei linii de orizont. Poate pentru că , asemeni mării, noi nu preţuim decât tihna fremătătoare a vântului şi nu mai înţelegem decât vocea ce se iscă din vuiet lichid, ca un semn al genezei.
În cele din urmă, în acest anotimp al doliului, am urmat cărarea ce ne îndrepta spre mare : braţe inseparabile ale aceluiaşi fluviu, ne vărsăm, împăcaţi, în ocean, spre a ne topi şi reuni. Şi ştim că nu vom fi singuri , aici, în această casă cu pereţi de cristal , căci vom cunoaşte doar comuniunea de aripă dată de cei care nu mai sunt, locuitori ai unui tărâm ce le alungă tristeţile, cu geana de amurg a unei seri de toamnă.
Una cu marea, dincolo de timp, iată ceea ce am întrevăzut şi iată ceea ce am căutat, împreună. Chipul tău este una cu cerul spre care se înalţă valurile,iar parfumul tău a inundat aerul ţărmului, ca o boare de primăvară. O fericire ce este doar ecoul fericirii trecute ne învăluie, în vreme ce durata trecerii se preschimbă în încremenirea fără de odihnă a coamelor de unde marine.
