Şi fiecare cuvânt scris pe ecranul acestui calculator este un alt pas care mă apropie de moarte- mărturie a trecerii, el este asemeni minutarului care dezvăluie curgerea vieţii care nu mai este decât un vast, solitar purgatoriu. Textul se smulge din carnea zilelor mele şi devine patria în care ne refugiem, spre a mai putea contempla cerul fericirii. Un exerciţiu de reverie şi de durere, iată sensul acestui jurnal.
Fiinţa care am fost, cândva, nu mai este decât amintire, căci tot ceea mai bate acum este doar inima noastră reunită, ca un întreg muzical. Din oglinda în care mă contemplu nu mă mai întâmpină decât umbra îngemănată a dimineţilor noastre pierdute, ca o ramă de vis ce ne încadrează tristeţea. Disciplina melancoliei ne-a dăruit acea acuitate a privirii cu care ne reîntoarcem spre locurile de unde toate au început.
Iar celor care cred că timpul stinge durerea ce urcă pe scara fiecărei dimineţi acest jurnal le opune tenacitatea rănită a amintirii care nu vrea să treacă, una cu fiinţa ce suntem acum. Între uitare şi memoria dureroasă, acest jurnal pe care mâinile noastre îl scriu alege bariera pe care nostalgia o ridică, ca pe o culme de granit ce anunţă valurilor tulburate apropierea de uscat.
Şi poate că de aceea îmi este atât de greu să mai îmi imaginez o viaţă care să nu se scurgă punctată de acest ritm, delicat şi fragil, al jurnalului nostru. Căci doar acest jurnal, acest edificiu celest şi marin, amestecând nori şi unde nepotolite, este casa în care mai poate poposi duhul tău şi este singurul port în care pânzele ultimei noastre toamne mai pot flutura, ca o prelungire aeriană a inimilor noastre bătânde.
Şi oare ce dragoste ar fi aceea care acceptă, cuminte şi ordonată ca un program orb de calculator, stingerea biologică stearpă ca pe cel din urmă prag. Şi oare ce dragoste ar fi aceea care îmbrăţişează, resemnată, disciplina amnezică a ecranelor digitale, prizonieră a unui prezent ce nu este decât o însumare de uşi batante ce dau spre nicăieri. Şi oare ce dragoste ar fi aceea care ar înceta să convoace, de dincolo de moarte, înlăcrimată şi surâzândă, comuniunea de mâini care se ating, fugare, vegheată de lumina ce iradiază din pântecele viselor.
Această dragoste disciplinată şi aseptică ca o un ritual al zilelor interşanjabile nu este cea pe care noi am cunoscut-o: ceea ce păstrăm este sentimentul de arc voltaic al bucuriei care se cobora deasupra dimineţilor noastre, dăruindu-ne puterea de a împărtăşi tăcerile adăpostind iubirea noastră.
Dragostea de dincolo de moarte este însuşi anotimpul de doliu şi de aşteptare în care am intrat, spre a nu-l mai părăsi niciodată. Departe de truda de soboli a tunelurilor de metrou, departe de comfortul amnezic al surâsului fad, departe de mişcarea de automate a ochilor digitali, noi regăsim arhitectura de pauze şi de cuvinte a nopţii pe al cărui firmament norii se mişcă cu lentoarea unui vis strecurat spre trezie.
Şi doar aceasta mai poate fi fericirea care ne este dată- o stingere ca un amurg, o îmbrăţişare cât o mişcare de pleoapă în vis, un răstimp al melancoliei şi o cărare ce se întoarce către ea însăşi, semn al timpului de dincolo de timp. Iar curgerea trupului ce se naşte spre a aluneca în decrepitudine şi moarte nu mai înseamnă nimic. Teroarea sfârşitului este alungată de vântul de larg al iubirii. Dragostea ce nu piere ne întinde puntea spre care ne îndreptăm , spre a atinge domeniul ce uneşte cer şi ape, consolator. Iar bucuria pe care o credeam uitată urcă prin vinele sufletelor noastre, asemeni sevelor toamnelor de demult.
