Şi poate că acest jurnal al dragostei şi al despărţirii este cronica, delicată şi fragilă, a exilului în care moartea ta ne-a aşezat, ca într-o criptă încărcată de ecourile zilelor care au fost. Niciodată cu adevărat acasă între cei care trăiesc, mereu cu privirea aţintită spre cerul de noapte în care mi se pare că te regăsesc, singura noastră patrie este întinsul de cuvinte între ale cărui margini te convoc, ca pe un duh marin, ce străbate culmea de valuri.
Căci doliul, cel din care se hrăneşte materia acestor pagini, este exil: un exil al aşteptării, al nostalgiei, al dorului. Atinsă de aripa morţii, viaţa nu mai poate fi niciodată aceeaşi. Culorile se încarcă de paloarea melancoliei, în vreme ce paşii răsună pe dalele magnetice ale lumii spiritelor. Cei care nu mai sunt pătrund, chemaţi de murmurul viselor, în dimineţile exilului însuşi. Culoar după culoar, zilele se aştern, luminate de soarele stins al îndepărtării şi al prefacerii.
Jurnal de exil şi de doliu, jurnalul acesta este cartea în care încercăm să readunăm cuvintele care, în mişcarea nopţii, cresc din trupul tău eteric, asemeni unei ploi de valuri. O memorie tainică aduce spre noi, în lumina zilei, ceea ce doar noaptea ne mai poate dărui.
Şi ştim, amândoi, că acest exil pe care îl resimt ca pe o cămaşa arzândă a lui nessus palpită în vecinătatea de neon şi de sinapse a infernului nostru : uşi care se deschid către nicăieri, ochi captivi în ecrane luminiscente, solitudinea atroce a paşilor ce nu mai pot regăsi cadenţa iubirii.
Un exil care este un alt nume pentru vastul purgatoriu al aşteptării, un exil care este un alt nume pentru singurătatea toamnei iernatice, un exil care este un alt nume pentru neastâmpărul tainic ce îi locuieşte pe cei care au rămas în urmă, privind la pragul ce le este menit.
Exil şi doliu, dor şi căutare, iată unduirile jurnalului pe care mâinile mele îl scriu, sub ocrotirea dicteului tău mediumnic. Şi din fremătarea sa vocea ta se distinge, mai cutezătoare şi mai luminoasă, ca un murmur de unde. Şi presimţim că, în cele din urmă, exilul se va topi în cărarea amiezei fără de capăt a toamnei: o prefacere treptată, asemeni unui amurg ce îşi contemplă epuizarea de tonuri şi de miresme.
În fine dincolo de prag, exilul va fi, de atunci înainte, doar ecoul unui trecut : un prezent etern al surâsurilor complice ne va fi primi, în vreme ce mâinile noastre se vor strânge din nou, eliberate de dorul ce ne-a pustiit, cândva. Iar simplitatea cerului arcadic ni se va dezvălui ochilor, ca o ţesătură de raze lichide, acordând timpului durata împăcării înseninate.
