Şi iată că, într-una din acele seri în care, eliberată de lestul zilei, privirea purtată de dor ajunge către adâncul de semne al memoriei noastre, am desluşit, asemeni unui joc graţios al văzduhului, mişcarea de pescăruşi ce înconjura silueta noptatecă a licelui în care, de demult, atât de demult, paşii tăi se distingeau ca nişte atingeri delicate de clape pe un pian provincial.
Era acesta cerul de noapte pe care, amândoi, nedespărţiţi, inseparabili, îndrăgostiţi, îl căutăm în visele noastre: un cer sincretic, tulburat de vânt, saturat de norii ce alunecă ca o presimţire de val. Era acesta cerul de noapte pe care doar cei care plâng şi se înseninează îl pot zări, asemeni unui tărâm inaccesibil fiinţelor sterpe, captive în trupul lor trecător.
Şi ce fragilă metamorfoză se petrecea în faţa ochilor noştri, de parcă destinul , ( acel destin care ne aduce pe ţărmul de mare de unde am plecat, cândva), înlătura perdeaua de ceaţă a vieţilor noastre oarbe, spre a înfăţişa largul de lichid celest, pregătit să freamăte sub atingerea păsărilor marine.
Şi era ca şi cum, graţie unei simultaneităţi a dorului, patriile în care îţi fusese dat să trăieşti se uneau, ca în mişcarea de ploaie a verii: patria de uscat şi de devoţiune a şcolilor tale trecea în marea careia i te dăruiau, cu bucurie copilărească.
Şi pescăruşii, mesageri ai unei întinderi inaccesibile privirii noastre, tăiau cerul de noapte cu mişcări cutezătoare . Şi poate că aceşti pescăruşi sunt cei care, în clipa în care sufletul tău izbucneşte din marea amniotică, îl însoţesc cu ţipetele lor, ca o escortă de vânt. Unitatea fiinţei tale se regăseşte în domeniul la care ai visat şi la care îţi este dat să ajungi, eliberată prin moarte.
Şi am contemplat, amândoi, uniţi nostalgic, acest spectacol al cerului inundat de aripi, în vreme ce sălile liceului tău se umpleau de miresmele anilor când profesoara ce erai înfrunta singurătatea şi fortificaţiile dosarului de cadre. Şi ne-am abandonat, amândoi, acestei sinestezii nocturne, ca şi cum tot ceea ce ne-a mai rămas este trecutul în care ne adâncim, spre a nu ne mai întoarce.
Iar dragostea care nu poate muri lucea din străfundurile altor nopţi, călăuzită spre noi de suflarea de murmur a fericirii despre care ne amintim în clipa treziei. Un tablou al împletirii de cer, ziduri şi ape ne primea în sânul său, ca într-un maesltrom. Ieşit din timpul meu deveneam una cu tine şi cu zbaterea ta: liniştea de glasuri ne dăruia cuvintele pe care le credeam pierdute, ca pe un semn al păcii celei din urmă.
