Cei care de demult, atât de demult, aşterneau scrisori şi dedicaţii graţioase pe paginile de gardă ale cărţilor lor visătoare întârziau în acel anotimp al liniştii despre care îşi închipuiau că va fi unul fără de capăt, asemeni unei amieze de toamnă, prelungite în amurg.
Cei care de demult, atât de demult, zideau casele în care se topea dragostea lor se apropiau de gările lor de jucărie, provinciale şi simboliste, spre a contempla trenurile ce aduceau un suflu al depărtărilor inaccesibil ca o poveste de iarnă.
Cei care de demult, atât de demult, se îndrăgosteau cu timiditatea naivă a unui desen din carnetul unui licean romantic se adânceau în fericirea lor domestică şi stângace cu seninătate şi împăcare, ştiind că din propria lor moarte se vor hrăni vântul, amintirile şi trandafirii, ca dintr-un pământ al viselor.
Cei care de demult, atât de demult, alergau pe străzile lor modeste, îmbujoraţi de frigul lui decembrie, ridicau privirea spre brazii în care luminau globurile lor şui, ca un semn al afecţiunii ce se topea în atingeri furate şi surâsuri complice.
Cei care de demult, atât de demult, odihneau pe băncile lor vegheate de meri şi de viţă- de-vie nu cunoaşteau întinderile marilor moşii, ci doar răgazul de stingheră armonie al grădinilor ce ascundeau domestica lor arcadie, ca într-o patrie miniaturală.
Cei care de demult, atât de demult, îmbătrâneau ca într-o fotografie sepia, deveneau una cu zidurile ce le străjuiau anii, complice: viaţa devenea trecut cu acelaşi firesc cu care zilele se topeau în nopţile de visare.
Şi toţi aceştia sunt cei din care venim şi noi, cei înrămaţi în romanul timid şi nostalgic al dragostei noastre : un popor tremurător de spectre blânde s-a adăpostit în portul de cuvinte ce înfruntă valurile mării, iar glasurile lor se pierd în cerul pe care îl contemplă şi ochii noştri noptateci.
Şi toţi aceştia au trecut în tine, spre a a ajunge la mine, în cele din urmă : fiului risipitor ei îi sunt consolare şi mică patrie de şoapte, oraş provincial ca o cutie muzicală, adăpost al dorului şi vis în care mă pierd.
Şi numele lor pierdute în vreme capătă un singur nume, numele tău, de parcă un întreg cortegiu de umbre ar migra spre largul de mare, chemate de ţipătul albatroşilor şi de vuietul de val : fiinţa ta îi cuprinde pe cei de dinaintea noastră, ca într-o delicată epură, iar vocea ta este vocea lor, desenată din şoapte.
Romanul la care am visat, cândva, este romanul acestei istorii pe care dialectica progresului a nimicit-o, implacabil : din tihna lor stângace s-au hrănit jalea şi pustiul, iar grădinile lor au fost nimicite de impersonalul nimic al străzilor fără de nume.
Şi tot ceea ce le mai putem dărui celor de demult este această elegie stingheră, ca un semn de carte abandonat pe un birou uitat al vremurilor lor. Urmele trecerii lor se află aici, chemate de tine: eu nu sunt decât mâna ce tran scrie, în transa dragostei, cuvintele tale.
Şi suntem aici, aici unde asprimea destinului nu îi mai poate arde, ca un soare demonic din stema republicii populare. O împăcare nostalgică ne convoacă şi cerul pe care îl credeam pierdut luceşte deasupra noastră. Un Focşani de fum se desenează, ca o carte poştală timidă. Un anotimp al durerii se stinge, alungat de presimţirea toamnei. Contemplându-i, te contemplu pe tine şi ştiu mă aflu acasă: cărările noastre se unesc, ca într-un desen de octombrie, vegheate de dragostea ce nu poate muri.
