Şi poate că destinul se ascunde, enigmatic, în acest straniu algoritm al maşinilor digitale : precizia cu care sunt convocate amintirile risipite în postările ce păreau pierdute în marea de sunete şi de cuvinte este precizia cu care visele se înfăţişează, noapte de noapte, spre a mă înconjura, cu volbura lor de nelinişte şi de dor.
Şi poate că destinul pătrunde în acest pântec al lumii noastre digitale, ( cea în care suntem, captivi, cea în care ne adâncim, cea în care ne pierdem, seduşi de ecrane tactile ), pentru a extrage din lichidul amniotic al memoriei fragmentele ce cuprind, delicat şi stelar, dragostea de dincolo de moarte.
Şi este ca şi cum, dincolo de minutele zilelor noastre, un alt timp tainic ar curge, dus mai departe de aceste repere ce revin, atrase de energia irepresibilă a iubirii: o forţă a gravitaţiei himerice le atrage, de parcă ele ar aspira să se topească în sorii ce ard, dincolo de pleoapele noastre, în perpetuă geneză, asemeni unui far din ţărm de mare, neîndurător în faţa furtunii de valuri .
Şi ceea ce ajunge la acest mal al prezentului în care sunt exilat, spre a aştepta moartea care eliberează şi deschide porţile, este însuşi sunetul ce mi s-a arătat, în dimineţile ce au urmat acelei zile de octombrie : jurnalul dragostei noastre a început să se ivească, timid şi îndurerat, din fragmentele pe care o fiinţă încă amuţită le aşternea, la trezie, spre a te convoca şi a te căuta.
Căci presimţirea acestui jurnal în care am ajuns să trăim, împreună, ca o fiinţă amfibie ce sfidează dialectica raţiunii sterpe, înseamnă presimţirea tumultului ce nu se poate topi decât în materia mişcătoare a dorului şi a elegiei. Doar în acest sol al impreciziei şi al prefacerii cuvintele pe care le visăm se pot înrădăcina, spre a creşte în cerul punctat de norii nopţii, ca de o hartă a tainei. Doar în acest interval de introspecţie ochii se pot redeschide şi mâinile ezitante pot atinge clapele de calculator, spre a fi culoarul pe care aleargă, graţios şi melancolic, duhul tău, eliberat în întinderea reveriei.
Şi nu mai este nimic altceva care să ne mai ispitească, aici, de vreme ce tot ceea ce mai însemnăm se află dincolo de linia morţii. Viaţa a devenit doar o punte pe care trec, spre a a zări acel port în care mă voi pierde, la rândul meu,una cu ţesătura de cer şi de valuri.
Şi un surâs va coborî asupra noastră, în clipele în care timpul se va întoarce spre sine însuşi: fotografiile fericirii pierdute vor exploda ca nişte stele ale facerii lumii, iar mâinile noastre, unite, vor tinde spre orizontul ce ne fi casă. Rândurile din jurnal se vor închide, ca o copertă de carte prăfuită de vremea ce a curs peste noi. Cuvintele se vor arcui, asemeni unui coroane de meri: toamna de care ne era atâta dor se va apropia şi ne va cuprinde, în cele din urmă.
