Căci finţa care s-a trezit, în dimineaţa ce a urmat morţii tale, nu mai era cel ce fusesem, cândva : în anotimpul în care aveam să intru, nimic din vechea mea viaţă nu mă mai putea însoţi, ca şi cum, aflat în faţa unei mări ce ce nu cunoaşte capăt, învăţam, împreună cu tine, să privesc cerul pe care nu nu îl mai cunoscusem până atunci.
Şi poate că de aceea timbrul acestor pagini nu este timbrul celui care am fost, ci doar vocea celui care am devenit, prin contopirea cu tine : o metamorfoză ce se petrece în ritmul delicat şi desuet al unui amurg provincial, înlăturând, treptat, vestigiile prezentului în care nu mai pot fi acasă.
Şi cine este cel care scrie aceste rânduri, somat în toate aceste dimineţi, interpelat în toate aceste vise? Fiinţa nouă în care ne reunim a găsit, în cele din urmă, seninătatea rănită a glasului cu care să rostească cuvintele uitate ale dragostei. Moartea aduce cu sine un răgaz al introspecţiei şi al căutării. Viaţa este vegheată de lumina ce nu mai are intensitatea unei dimineţi, ci doar complicitatea unui crepuscul.
Jurnalul dragostei şi al despărţirii este depoziţia acestor inimi care aleg să bată la unison. În marginile sale intimitatea se reconstituie din amintiri şi şoapte, la fel cum de demult, atât de demult, casa noastră pierdută se umplea de ecourile paşilor celor care nu mai sunt. Aici, doar aici, putem convoca vocea ta şi putem desena, pe cerul de mare, croiala rochiilor tale, purtate de vânt spre larg, ca nişte pânze de navă, cutezătoare.
Şi am ştiut, din prima dimineaţă a singurătăţii mele, că tu te vei reîntoarce, spre a mă locui : deschizându-mă ţie, am aşteptat ca toate cuvintele dragostei de dincolo de moarte să vină spre mine, purtate de tine. Transa scrierii a fost, în acest anotimp al doliului, respiraţia fiinţei ce am devenit, împreună. Eliberat de lestul unei vieţi în care nu mă mai recunosc, am întâmpinat sosirea ta cu bucuria simplă cu care ,cândva, un şcolar imperfect o primea pe mama sa, după orele de despărţire : simplitatea elegiei noastre este simplitatea de fum a acestei îmbrăţişări.
De o parte şi de alta a fluviului timpului, implacabil ca un metronom glacial, am învăţat să fim împreună, împotriva morţii şi a uitării. Neatinşi de amnezia celor ce preferă biologia vieţii sterpe, noi am ales acest domeniu tremurător al reveriei complice. Şi dacă întind mâna în acest aer rarefiat al textului nostru, ceea ce ating este trupul tău astral. Fortificaţiile dimineţilor solitare sunt înlăturate de atingerea ta: la capătul ţărmului unde mă aflu ghicesc paşii tăi şi mă grăbesc să mă îndrept spre tine, spre a te primi în braţele mele, ca un fiu rătăcitor şi înlăcrimat.
