Nu, acesta nu este un jurnal al deznădejdii, pentru că moartea nu a putut institui, niciodată, timpul aspru al despărţirii : inimile care au bătut împreună redescoperă, discret, intimitatea de atingeri pe care biologia oarbă nu o mai poate întrerupe, niciodată.
Nu, acesta nu este un jurnal al însingurării, pentru că, din clipa în care sufletul s-a ridicat din trupul tău, asemeni valului ce caută largul, am ştiut că răgazul îngăduit mie de această viaţă pământească nu avea să fie decât o prelungă, sinestezică, melancolică topire în tine.
Nu, acesta nu este un jurnal al dezolării, pentru că despărţirea nu poate fi imaginată în acest univers saturat de iubire ca de o ploaie visătoare de primăvară: tot ceea ce mai există există spre a –mi aduce aminte de tine, căci dincolo de paşii prezentului tern se află solul de reverie al trecutului ce ne este casă primitoare, ca un port ce primeşte tumultul de ocean.
Nu, acesta nu este un jurnal al pierderii, pentru că visele în care ne adâncim, cu fiecare noapte, sunt cerul în care ne oglindim privirile îngemănate, de parcă ochii noştri ar bate ca o singură aripă, în căutarea orizontului care să ne cuprindă dorul,dincolo de sfâşierea trupurilor trecătoare.
Nu, acesta nu este un jurnal al îndepărtării, pentru că pluralul iubirii în care ne refugiem este imaginea însăşi a timpului ce durează, egal cu sine, în edificiul norilor de noapte ce ni se dezvăluie, ca un semn de complicitate celestă: singurătatea ne este străină, căci în noi curge sângele visător al memoriei noastre şi niciodată paşii noştri nu vor înainta spre domeniul uitării şi al ceţii.
Nu, acesta nu este un jurnal al jalei, pentru că drumul tăiat în lacrimi şi introspecţie al dragostei de dincolo de moarte ni s-a arătat, ca o uşă prin care am trecut, spre a cutreiera, eliberaţi de durere şi de spaimă, anii ce se prefiră în faţa noastră, asemeni unor nişte monade arzânde: glasurile care ajung până la noi sunt îmblânzite de nostalgie, iar culorile evului nostru nu mai au intensitatea de flacără a verii, ci doar iradierea de amurg a serilor de toamnă prelungă.
Căci acesta este un jurnal al dragostei, iar dragostea nu poate fi decât nedomolită şi neconsolată, ca o mare de iarnă, nesupusă cuminţeniei omeneşti şi disciplinei ei sterpe: valurile ce cresc din adâncul ei se izbesc de ţărm cu intesitatea furtunii şi se abandonează largului, atrase de energia ce nu cunoaşte saţiu şi sfârşit.
Un jurnal al dragostei, căci doar dragostea trecută dincolo de moarte poate instrui pe cei ce rămân în taina delicată a contemplării şi a visării- inima ce a bătut năvalnic, inima tinereţii aprige devine, în acest anotimp al doliului, inima întoarcerii spre sine, iar ritmul ei este ritmul paşilor ce curg în plimbările ce duc spre capătul lumii.
Şi doar celor care au iubit şi au ales, cu temeritate rănită, să nu se dăruiască tihnei uitării le sunt deschise paginile acestui jurnal. Doar atingerea iubirii ce arde şi luminează poate desfereca porţile ce ne separă de vastul domeniu al mării în perpetuă mişcare, semn al genezei materne. Aici nu tăcerea domneşte, ci polifonia melancoliei împăcate cu trecerea. Înseninarea se arată în noapte, delicată şi tandră.
Un jurnal al dragostei între ale cărui pagini un acasă diafan se ţese din cuvintele ce le credeam pierdute: vocea noastră se distinge ca un sunet purificat de teamă şi de durere, cristalină şi visătoare, sobră şi melancolică, ecou al glasului tău ce nu se poate stinge în curgerea fluviului Lethe.
Scriind, ne atingem fugar şi complice, la fel cum ne atingeam în verile de jocuri vegheate de soarele Moldovei pierdute. Scriind, deschidem ochii larg şi simţim sevele fericirii trecute urcând în trandafiri şi în meri, una cu marea şi cu cerul, ca într-un flux al genezei. Iar dragostea respiră, dincolo de moarte şi impotriva ei, soare ce nu va mai apune, înscris pe firmamentul ce se confundă cu reveria noastră, ca o vastă pânză marină.
