Cei de demult se adânceau în intimitatea fericirii ca într-o amiază de toamnă nostalgică: mâinile lor aşterneau pe paginile cuminţi frazele în care dicţiunea calmă a iubirii se dezvăluia ochilor lor asemeni bolţilor de viţă-de- vie ce le ocroteau casele, cer vegetal şi tremurător.
Cei de demult, cei care nu au coborât, precum noi, în tunelurile saturate de luminile ecranelor digitale, cunoaşteau tihna naivă a romanţelor pe care le îngânau în vecinătatea balerinelor ce adormeau în tihnă de vitrine prăfuite: vinul curgea în paharele lor şi dulceaţa era semnul acelui anotimp al tandreţii, în care se cufundau bunici, părinţi şi nepoţi, deopotrivă.
Cei de demult, cei care au devenit doar praf ce tremură în memoria caselor lor pierdute, ca o ploaie discretă de particule înmiresmate, au crescut în tainică comuniune cu timpul ce se scurgea lent şi visător, la fel cum se întindeau, somnoroase şi calme, străzile provinciale pe care răsunau paşii lor – un rai domestic în care se ascundeau căţei şi pisici, un rai domestic în care se desluşea, cu dangăt stins, ceasul din turnul primăriei, un rai domestic în care moartea creştea din viaţă cu înţelepciunea resemnată a unei dimineţi de iarnă poleite de ger.
Cei de demult, cei ale căror chipuri au încremenit în rama de fum a geamurilor care le-au oglindit anii, nu erau tulburaţi de pasiuni faustice şi nici nu erau ispitiţi de neliniştea absurdului, cu ale sale crenele ce ascund doar orizontul pustiului atroce : cuvintele lor se desenau pe cerul populat de nori minusculi, iar mâinile lor îndrăgostite se uneau, spre a nu se mai despărţi, niciodată.
Şi poate că din acest timp de demult pe care ochii noştri l-au contemplat prin gaura cheii, în joc de furişă complicitate, vine spre noi acest jurnal pe care îl scriem în trena muzicală a acelei fericiri modeste şi tainice despre care ştim că ne va mai cu cuprinde doar în vise, ca o adiere.
Căci lor, celor de demult, lor celor din care venim noi, moldoveni stângaci şi visători, lor le sunt închinate paginile în care strângem fragmentele unui timp risipit, asemeni unui album de fotografii ce se realcătuieşte în vis, în fulgerare stroboscopică.
Căci lor, celor de demult, lor, celor din care creştem şi noi, le acordă jurnalul nostru, fragil şi îndurerat, răgazul de a mai privi arhitectura de dor a locurilor ce nu mai sunt: ale lor sunt grădinile şi casele pierdute pe veci, ale lor sunt glasurile ce răsună acolo unde azi nu este decât singurătate, ale lor sunt siluetele ce se pierd în lumina unei zile ce nu mai are sfârşit.
Şi aici, doar aici, între aceste margini de fraze, ca pe malul neliniştit al unei mări ce tresaltă cu undele sale şi bate în ţărm, doar aici, departe de un timp care nu mai este al nostru, doar aici, în acest domeniu al impreciziei lacrimii, doar aici cei de demult revin alături de noi şi înlătură, cu un gest de fericire obosită, vălul de jale pe care istoria aspră l-a aşternut peste vieţile lor.
Şi aici, doar aici, cei de demult se reîntrupează în trecătoarea splendoare naivă a serviciilor de cristal dormitând în sufragerii şi bucătării, poleite de dor : făpturile lor călătoare se bucură de tihna acestui promontoriu dinspre care pot contempla tot ceea ce a fost şi va mai fi, împăcaţi cu seninătatea autumnală a morţii.
Şi cei de demult ne primesc şi pe noi, bieţi copii rătăcitori, cu firescul îmbrăţişărilor în care intră dorul nopţilor şi al atingerilor fugare . Suntem acasă, de unde nu am plecat decât spre a visa, suntem acasă şi grădinile devastate de vreme înfloresc din nou, in vreme ce aşteptarea devine fluviul pe ale cărui maluri ne este dat să poposim. Iar cerul lor plăpând ni se dezvăluie şi nouă, ca un iris de cameră fotografică,în vreme ce surâsul tandru al iubirii ajunge până la noi, ca un ecou de paşi în largile camere ale caselor noastre uitate.
