Şi tot acest jurnal pe care îl scriem, în tulburare de vise şi in singurătate de dimineţi, nu este decât prelungirea tăcerii în care moartea ne-a aşezat, ca într-o criptă funerară înţesată de murmur şi saturată de amintiri. Un sentiment al memoriei îndrăgostite ne încearcă şi din elanul lui vin către noi aceste cuvinte stângace, aceste fraze ce caută, timid, să păşească pe urma trasată, cândva, de soarele verii în care te-ai născut.
Şi tot acest jurnal care se hrăneşte din trupul amintirii nu este decât acea conversaţie despre care am ştiut, amândoi, că nu va înceta niciodată. Împotriva cuvintelor, împotriva consolării, împotriva uitării, împotriva agoniei ce sapă în noi, ca un cariu, împotriva vieţii ce ne împinge pe acest fluviu al depărtării, glasurile noastre sunt una şi nimic nu ne mai poate ispiti în afara ecourilor ce poartă spre noi surâsurile altor zile, neîntunecate de jale.
Şi tot acest jurnal ce nu poate înceta să curgă din inimile noastre îmgemănate, ca un ocean ce se varsă în alte oceane, ca o maree de culori ce ne invadează ochii somnului profund, nu este decât atingerea rezervată corpului tău ce devenise statuie, în acea zi de octombrie în care liniştea criptei ascundea, discretă, intensitatea durerii. Un simţ al reveriei ne readuce împreună şi ţesătura de fum în care te-ai prefăcut ne înconjoară şoaptele, ca un semn al liniştei depline care va urma morţii.
Şi nu mai este nevoie de corp pentru ca dragostea să dureze, căci ea s-a gravat, tandru, în ziduri de case, în desen vegetal şi în vuiet de mare. Şi nu mai este nevoie de timpul care să ne mai separe zilele, pentru că nopţile, întinse ca o pânză de navă îndreptată spre larg, ne ocrotesc dorul, cu discreţia lor înseninată. Şi nu mai este nevoie de lacrimi, căci trăim, în vise fiind, într-o lucire de lacrimi, în singura patrie nostalgică pe care ne-o mai putem închipui, zidită din resturi de mişcări ale retinei şi din fotografiile ce ard în miezul iubirii, ca într-un pântec de stele.
Şi ce ar mai însemna viaţa fără această promisiune a stingerii treptate în dor, ca o agonie eliberată de teroarea morţii: doar un vast culoar aseptic populat de fiinţe ce aleargă brownian în haosul mărginit de absurd. Gândul ireversibil al pierderii ar răsuna implacabil de-a lungul tunelelor de metrou ale infernului, iar drumurile ar duce spre porţile ce se deschid doar spre a dezvălui alte porţi, ca într-un puzzle infinit. Pustiită de iubire, viaţa celor ce rămân în urmă ar fi o cameră de acid în care sufletele se cufundă, zi după zi, într-o succesiune de clipe interşanjabile.
Căci tot ceea ce ne mai rămâne este dragostea şi tenacitatea ei discretă, ca un semn al grădinilor pe care iarna nu le poate alunga în uitare. Şi nu consolarea ipocrită a oamenilor amnezici o căutăm, ci fremătarea nostalgică a durerii ce nu încetează să crească în noi, spre a trece în cuvintele şoptite de conversaţia tainică a spiritelor.
Dicţiunea jurnalului nostru este respiraţia unei fiinţe ce nu mai poate muri: abandonaţi unui flux al memoriei, pornim pe drumul străjuit de spectrele blânde ale celor care au fost. Timpul lor devine timpul nostru, ca într-o contopire de fotografii sepia – suntem din nou acasă şi nimic nu ne mai poate despărţi.
