Pe coperta acestui jurnal un singur nume veghează, visător şi tenace: numele tău. În marginea acestui jurnal o singură respiraţie se presimte, egală cu sine, ca un vânt ce vine din larg de mare, încărcat de albastroşi: respiraţia ta. În rândurile acestui jurnal un singur surâs se desenează, melancolic,ivit din ucenicia anilor de îngândurare şi de tristeţe: surâsul tău.
Acelora ce mă caută în jurnalul dragostei şi al despărţirii eu le răspund, fără grandilocvenţă calofilă sau cochetărie auctorială, că peste linia sa de cuvinte şi de tăceri vocea ta este suverană. Acelora ce contemplă, poate miraţi, chipul ce se profilează tăiat din materia doliului eu le mărturisesc că doar mişcarea dragostei tale face să se înalţe soarele ce le pare de nerecunoscut în lucirea sa himerică.
Tot ceea ce există aici, aici unde suntem o singură fiinţă, crescută din jale şi adăpostită de serile visătoare, îţi aparţine şi tot ceea ce răsună aici, aici unde suntem o unică privire ce caută salvarea din labirintul zilelor terne, este glasul paşilor tăi. Retras discret, în colţul în care tastatura calculatorului meu bate neobosită, contemplu graţia genezei: eliberată în fine de lestul vieţii, te dedici, ca un duh -demiurg de pe insula lui Prospero, operei tale de vis şi de taină.
Şi nimic din ceea ce cuprinde acest jurnal nu s-ar fi putut înălţa în absenţa atingerii tale ce suspendă durerea şi reînvaţă înseninarea. Doar dragostea de dincolo de moarte poate îndruma pe captivul clipei de jale pe drumul ce curge spre domeniul de unde. Doar dragostea de dincolo de moarte poate îndepărta vălul de pe lumea uitată, spre a reda ochilor îndureraţi desenul ce se ascunde sub lacrimi.
Înaintând în anii care ne îndepărtează, am înaintat, amândoi, în profunzimea de şoapte şi de complicitate a iubirii.Trupul de carne trecătoare al fiinţei mele este, din clipa morţii tale, portul spre care tu revii, după ce planezi deasupra materiei lichide, cu aripile larg deschise. Iar ceea ce îmi aduci, din aceste călătorii ce nu sunt decât culoare de vise, este preaplinul de cuvinte eliberate din care alcătuim edificiul textului nostru. Exilat pe ţărm, mă pot alătura ţie doar atunci când retina nopţii se deschide, arzătoare şi sincopată. Doar atunci te pot urma acolo unde biologia zilei îmi înterzice, încă, să ajung. Doar atunci resimt , întreagă, fericirea pe care ne va fi dat să o încercăm, dincolo de prag.
Înaintând în anii dragostei de dincolo de moarte am învăţat, amândoi, să iubim fără a mai fi împovăraţi de lestul orelor ce curg către sfârşit: morţii nu mai pot îmbătrâni şi nici nu ne mai pot părăsi, ei sunt una cu noi, cei ce păşim în viaţă, ei trec în noi, semn al delicatei metamorfoze a doliului, ei ne mângâie şi ne şoptesc, trasând cu degetele lor de ploaie acel contur în care întrevedem pacea din urmă.
Dincolo de moarte, împotriva golului ce sapă în stânca de granit a ţărmului spre care se abat, teribile şi visătoare, valurile mării, departe de uitare şi departe de orbirea omenească: nimic din toate acestea nu ne mai poate ispiti privirea şi nimic din cuvintele acestei limbi trecătoare nu ne mai poate spune ceva.
Iar mâinile ce scriu, transportate în transă, sunt mâinile fiinţei unite care am devenit. Nedespărţiţi şi tandri, lăsăm în urmă pe cei care nu au iubit, pe cei care dorm în lungile culoare tactile ale orelor digitale. Iubirea ne consolează şi ne veghează, la fel cum de demult, atât de demult, bolta viţei de vie se înalţa în curtea unde bunici, părinţi, nepoţi şi căţei zâmbeau naiv şi stângace. Fericirea revine, plăpândă, către noi, ca un semn al primăverii ce ne va fi dăruită, cândva.
