Dacă nu ar fi fost mult și inutil discutatul Brexit, adică Britanniae exitus, aproape că am fi putut încadra recenta exhibare histrionică televizată transoceanic cu participare ex princiară sau ex ducală – ce mai contează, dacă a contat vreodată – în tradiția fostului Imperiu Roman, că doară și britanicii și-au avut imperiul lor. Nu sunt nicidecum monarhist, dimpotrivă, însă nu pot să nu remarc că e bine să fii atent pe cine bagi în familie, mai ales când e vorba de tradiție, bună sau rea.
Întâlnim două situații asemănătoare și totuși diferite ca rezolvare, fie și pentru că una este familia imperială în putere și alta cea regală depășită de timp, ca să nu-i zicem relicvă istorică. Indiferent însă de cele două situații, există un aspect comun: e vorba de interpretarea unui rol. Octavianus Augustus, primul imperator al Romei, o avea din prima căsătorie pe Iulia, recunoscută evident ca Iulia Filia, primită în casa imperială și după căsătoria lui cu Livia, viitoarea împărăteasă. Regulile casei erau foarte stricte cu atât mai mult cu cât Augustus își propusese o primenire a familiei romane, dorindu-se el însuși un exemplu și, implicit familia sa. Deci rolul de filia Augusti intra în atribuțiile tinerei. Din păcate pentru ea și mai ales pentru genitorul ei, Iulia s-a dezlănțuit într-un comportament compromițător inclusiv pentru soții (în timp) ei; până și un roman sobru precum Plinius cel Bătrân, o numește fără rezerve exemplum licentiae, adică pildă de desfrânare, nu neapărat doar fizică. Să mai adăugăm, fără nici o aluzie ci tocmai pentru asemănare, că tinerei îi plăcea și histrionismul, adică actoria; în acest sens să menționez că și pentru a-și exaspera tatăl imperial, a ținut un discurs de frondă de la tribuna unde împăratul făcuse publică legea despre adulter. În paranteză menționez că din gașca veselă a tinerei făcea parte și Publius Ovidius Naso, total neinspirat prin versurile sale erotice care cert îi făceau plăcere zbânțuitei filia dar deloc tatălui; exilul poetului nu e chiar atât de inexplicabil pe cât cred cei îngăduitori. Dar, cum Imperiul nu a fost construit pe circ familial, îngăduință, interviuri mediatice isterizante și roluri prost interpretate, tatăl imperial a luat decizia corectă: Iulia a fost exilată pe insula Pandateria; cu mama Scribonia ca să-i țină de urât. Un exemplu ne mai întâlnit dar convingător. Și totuși, generozitatea imperială dar și cea paternă l-au făcut pe Augustus să-i permită revenirea în Italia într-un fel de domiciliu forțat la Rhegium (Reggio Calabria), după ce suita veselă fusese demult anihilată. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în zilele noastre, când o actriță profesionistă dar cam de mâna a doua își joacă la fel de prost rolul de membră a unei familii cu tradiție, repet bună sau rea, căci incultura nu face casă bună cu tradiția, invocând „moda coloristică” a vremii dincolo de ocean însă, casa imperială și-a menținut prerogativele de păstrare a moralei familiale. Iulia s-a dovedit cam neorientată de vreme ce nici ultimul ei soț, Tiberius, ajuns împărat, nu o încoronează, dimpotrivă o „carantinează” definitiv. Actuala actriță s-a dovedit aparent mai talentată în părăsirea rolului de membră a familiei regale, deci spre deosebire de „actrița” imperială nu am putea vorbi despre ceea ce numeau cei vechi infelix thalamus, nefericită căsătorie. Dar, ca întotdeauna totul merge până la bani; trebuie să fii naiv – și unii sunt – să crezi că tinerii însurăței trăiesc acum din labor improbus, poetic vergilian cugetând; nefiind bugetari e desigur treaba lor ce tarif a avut interviul (anunțat ca nestipendiat, de către versata realizatoare miliardară), indiferent și inutil până la urmă pentru omenirea covidată sau nu. Grea e viața pentru infelices opulenti, adică nefericiții bogătani. În spectacolul de comedie romană, la finalul piesei se auzea îndemnul et nunc plaudite, cives, „și acum aplaudați, cetățeni!”. Doar dacă rolurile au fost bine interpretate! Dacă Regina însăși recunoaște că veghează „o firmă”, de ce nu ar fi una cu spectacole de sunet, lumină și intrigă? Până la urmă, ca să supraviețuiască, monarhia și aliata ei, biserica, trebuie să-și mențină medievismul.
