„Poate că religia te face să-l iubești pe Dumnezeu, însă nimic nu are mai multă forță decât ea în a te face să detești omul și să urăști omenirea.” (Boualem Sansal)
„2084. Sfârșitul lumii” (București, Humanitas, 2016), distopia imaginată de Boualem Sansal, se situează încă de la început în descendență orwelliană. Scriitorul algerian configurează un imaginar milenarist&apocaliptic, în care frica, supunerea și credința sunt elementele de coeziune socială impuse cetățenilor de o oligarhie secretă. Această distopie a fundamentalismului religios duce la reverberațiile ultime promisiunea lui Michel Houellebecq din „Supunere”. De altfel, chiar Houellebecq admite: „2084 e mai dur decât Supunere, descriind un adevărat totalitarism religios.”
În noua lume distopică, timpul istoric a încremenit în fatidicul și misteriosul an 2084, „data fondatoare” a noului regim. Istoria nu mai este privită ca o succesiune de evenimente neutre cărora li se atașează post factum o semnificație. La fel ca în mentalitatea arhaică, istoria redevine insignifiantă, e simplă curgere necontabilizată a timpului profan, în timp ce singurele „realități” înregistrate și celebrate sunt cele mitice, privitoare la nașterea sau copilăria conducătorului sfânt. La fel ca istoria, geografia nu mai este una a datelor exacte, ci o topografie a sacrului. Statul Abistan este o teocrație, iar romanul distopic poate fi citit, la fel ca „Povestea slujitoarei”, ca un discurs subversiv la adresa capitalului totalitarist al monoteismelor. Cea mai importantă religie monoteistă deconstruită în acest imaginar distopic extrem de complex este, fără îndoială, cea musulmană. Astfel, „Gkabulul venea de departe, din dereglarea internă a unei religii străvechi care, cândva, adusese bucurie nenumăratelor triburi ale deșerturilor și ale câmpiei, dar ale cărei resorturi și rotițe se spărseseră din prea violenta și discordanta utilizare operată de-a lungul veacurilor” (p. 229). Vizat nu este însă numai islamul, ci toate monoteismele susceptibile de a acapara omenirea, convertind-o într-o dictatură a sacrului instituționalizat. Religia Abistanului este tot un mixtum compositum, o altă religie a cărții, un creuzet în care se topesc influențe din mai multe surse: cultul personalității (venerarea conducătorului suprem Abi, trimisul lui Dumnezeu pe pământ) descinde din Egiptul antic, la fel ca structura piramidală a instituțiilor (o întâlnim și la Orwell, numai că acolo semnificația sacră era latentă). Divinitatea supremă este solară și se construiește după modelul lui Ra. La fel cum faraonul descinde din zeul suprem, misteriosul și atotputernicul Abi este singurul reprezentant al divinității supreme, Yölah. Rolul inventării acestei ascendențe divine a conducătorului este unul transparent: vrăjirea mulțimilor extrem de receptive față de magnetismul sacrului. Hierofania determină kratofania. Revelația sacrului este revelația puterii divinității prezente (Abi), reprezentant al divinității ascunse (Dumnezeu).
Un conducător descins direct din tatăl divin nu numai că are puterea de a se impune unei mulțimi de ființe diferite, ci dispune și de capacitatea de a omogeniza aceste mulțimi eterogene (Gustave le Bon), de a transforma, prin puterea absolută a voinței, cetățenii în elemente umane identice, lipsite de individualitate. O altă kratofanie a imaginarului distopic este colosala piramidă Kiïba. Situată în centrul Abistanului, monumentala construcție transformă orașul într-o necropolă, o structură urbană organizată în jurul unui centru sacru. Importanța acordată vieții după moarte cu inferența devalorizării prezentului profan este o constantă a tuturor religiilor, fie ele „primitive” sau monoteiste. Ideea de centru sacru este preistorică. Săptămâna Abstinenței este un ecou al Ramadanului din calendarul islamic. Kiri este o reinterpretare transparentă a sinuciderii în numele onoarei practicată de samurai: harakiri. Prin urmare, autoproclamatul stat mondial Abistan se întemeiază deopotrivă pe respingerea tradiției și a istoriei, ca și pe inventarea unei mitologii fondatoare (un sincretism magico-religios) care să-i legitimeze și să-i consacre guvernarea terestră.
Omul distopiilor religioase este extrem de receptiv față de sacru, care poate fi prezent oriunde, încorporat în natură sau cantonat în zona politicului. Oricare manifestare a sacrului îi trezește omului religios sentimentul stării de creatură despre care vorbește Rudof Otto, o spaimă conjugată cu venerația. Astfel, încă din incipitul romanului putem observa receptivitatea personajului Ati față de sacrul natural, înmagazinat într-un munte: „Muntele îl înspăimântase dintotdeauna, era om de oraș, născut în căldura promiscuității, or aici, pe patul de suferință, transpirând și gâfâind, simțea că e la bunul-plac al acestuia, strivit de imensitatea și de tăria lui, apăsat de emanațiile lui sulfuroase.” (p. 24) Izolat într-un sanatoriu, Ati înlocuiește frica de sacrul instituționalizat cu frica de sacrul natural, pentru că frica este starea sa naturală, iar corolarul ei firesc este supunerea, sentimentul insignifianței personale, al neputinței conjugate cu disperarea. Muntele sacru are puterea de a înspăimânta, dar și de a vindeca. E un veritabil pharmakon care conservă ambiguitatea dintotdeauna a sacrului: benefic și malefic, punitiv și vindecător. Omul distopiei este deschis față de hierofanii și kratofanii, care îi provoacă oroare și îi injectează umila existență cu sens.
Aceeași reacție de venerație conjugată cu oroarea o are Ati față de un alt receptacul al sacrului natural, marea, „substanța simbolică a morții” (la Bachelard), „devenirea hidrică”, epifania urgiei timpului”, „clepsidra definitivă” (la Gilbert Durand) Conștiința abia trezită a fragilului Abi este scurtcircuitată de această hierofanie. Reacția nu este doar efectul vieții într-o lume închisă, necunoscută, esențial neliberă și dominată de frică. Confruntat cu sacrul natural, Ati are intuiția libertății, a posibilității unei alte lumi, lumea de dincolo de frontiera invizibilă, a cărei existență misterioasă este fie răspândită prin colportaj, fie vehement contestată de autorități. Intuiția libertății implică și intuiția timpului, a degradării inevitabile și a morții. În finalul romanului, Ati se întoarce la muntele sacru de la care a pornit în aventura alambicată a cunoașterii lumii și a cunoașterii de sine. Ereticul nu se poate readapta, în acest caz, la societatea distopică. Nu-și poate reseta conștiința abia trezită și nici nu este forțat să o facă. Din monoteocrațiile distopice nu a dispărut speranța, această constantă a naturii umane extrem de suspectă anticilor. Pentru Abi, ieșirea din modul distopic implică o murire mai mult sau mai puțin simbolică.
Pelerinajul sacru
Una dintre cele mai des întâlnite funcții ale distopiei este de a prelungi tendințele prezentului, de a le exloata până la revelarea ultimelor consecințe, de a pune în scenă cel mai negru scenariu pentru specia umană. În acest caz este examinat pelerinajul sacru specific religiei musulmane, transformat în ritual absurd, abrutizant, potențial mortal. Locuitorii lumii distopice trăiesc într-o perpetuă așteptare. Țelul existenței lor: să se regăsească pe lista privilegiaților, a celor care pot porni în misteriosul pelerinaj spre locurile sfinte, niciodată aceleași, nelocalizabile în mod irevocabil pe o hartă ale cărei coordonate sunt în continuă schimbare. Întreg sistemul e kafkian. Selectarea candidaților se face pe criterii necunoscute, fapt care sporește incertitudinea individului. Cei selectați devin ființe privilegiate, alese pentru un scop care transcende mărunta existență individuală. Hazardul joacă un rol important în economia sacrului: cei aleși pot fi sterși de pe liste, iar acest act poate să influențeze semnificativ existența nefericiților candidați.
Obligația pelerinajului sfânt ca mijloc de obținere a mântuirii personale este contaminată, în lumea distopică, de cultul personalității. Astfel, pelerinii care își abandonează existența cotidiană pentru a intra într-un labirint al căutărilor ajung, cel mai des, la coliba în care s-a născut conducătorul lor sfânt, trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Locul colibei nu este unul stabil. Schimbarea locului sfânt în care s-a născut Abi, fiul lui Yölah, aduce elementul de noutate menit să stimuleze economia. Prin pelerinajul sacru, autoritățile își manipulează abil cetățenii, le dau un scop palpabil, un proiect al nemuririi (Ernest Becker) care le face suportabilă suferința venită din sărăcie, boală, abstinență, absență a plăcerii. Pelerinajul este și un mijloc perfid de a depopula orașele, de a pune în practică un proiect ambițios de eugenie socială. Dificultatea pelerinajului, durata sa incertă și extrem de îndelungată, penuria alimentară-toate contribuie la exterminarea celor slabi, bolnavi, neputincioși. Pelerinajul sfânt al drept-credincioșilor este mai aproape de marșurile funebre din lagărele de concentrare decât de călătoriile sfinte ale musulmanilor spre Mecca ori Medina.
Cultul personalității
Dumnezeul lumii distopice poartă numele de Yölah, care aduce aminte de Yahve al evreilor și de Allah al musulmanilor. La fel ca în islam, Dumnezeu guvernează prin intermediul trimisului său pe pământ, profetul unic însărcinat cu redactarea textului sacru: la musulmani Coranul, la abistanezi: Gkabul, numită și cartea lui Abi. În această carte, profetul Abi ar fi consemnat învățăturile divine. Yölah este tot un deus absconditus, ca în Galaadul lui Margaret Atwood, o divinitate solară, descinsă din Ra și retrasă din lume după ce și-a exercitat rolul de creator. Adevăratul conducător al lumii distopice este Abi, dar în spatele lui se ascunde, ca în cazul Fratelui cel Mare din distopia orwelliană, elita secretă. Pentru mase, existența lui Abi este sacră și incontestabilă. Pentru clanurile care se succed la conducerea din umbră a statului abistanez, efigia hieratică a lui Abi reprezintă o strategie abilă prin care masele sunt guvernate într-o manieră autoritară. Abi e un simbol al puterii sacre. Autoportretul său stilizat și nonfigurativ este prezent pretutindeni. Singurul său ochi simbolizează controlul său neîncetat exercitat asupra cetățenilor drept-credincioși.
Profetul Abi nu se arată drept-credincioșilor. Existența sa este aureolată de mister. Secretul este protejat de armată, de legiunea „nebunilor lui Abi”, despre care se spune că ar fi fost lobotomizați (ca la Jerome K. Jerome sau la Zamiatin) pentru a se împiedica, astfel, desconspirarea misterului. Cultul personalității este efectul confuziei intenționate între divinitate și reprezentantul acesteia pe pământ. Abi, trimisul lui Dumnezeu, ajunge să se identifice cu divinitatea. Confuzia instrumentată de clanurile care conduc, din umbră, societatea abistaneză generează adeziunea pioasă a maselor, pentru care puterea trebuie concentrată într-un singur punct.
Pâinea, circul și războiul sfânt
Așa cum se observă și în cazul romanului „Povestea slujitoarei”, distopiile religioase repun în discuție legătura mistică între violență și sacru, legătură atavică, negată, redirecționată sau sublimată în societățile moderne. În opinia lui Jean-Jacques Wunenburger, „o societate începe cu adevărat să existe atunci când este capabilă să instituie proceduri judiciare care să o apere de violența distructivă” (Imaginariile politicului, p. 25). Abistan este o teocrație fictivă în care violența distructivă este contracarată de violența sacră, strict reglementată prin legi scrise (dimensiunea birocratică) și nescrise (zvonuri, colportaj, propagandă). Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în această lume pandeterministă. În acest mod, sacrul și violența redevin indisociabile. Rugăciunea este la fel de firească precum lapidarea sau tortura: „religia sărăcește și își pierde virulența dacă nimic nu o agresează. Se revitalizează însă tot atât de mult pe stadion și pe câmpul de luptă ca în timpul studiului în tihnă într-o mockba.”(p. 125)
Violența este un adjuvant al sacrului, un catalizator al acestuia, un motor al economiei, un element care asigură stabilitatea socială și o bornă a trecerii timpului. Manifestările violenței sacre sunt: autoflagelările, execuțiile prizonierilor și ale ereticilor (decapitări și trageri în țeapă), tortura, linșajul etc. Scenele predilecte ale dezlănțuirilor brutalității sunt stadioanele și câmpurile de luptă. În societățile occidentale moderne, stadionul este un spațiu destinat sporturilor, un debușeu al energiilor negative. Activitățile sportive determină o sublimare a violenței, o deturnare benignă a ei. Stadioanele moderne conservă ceva din atmosfera agonală a vechilor arene în care erau organizate luptele gladiatorilor, la rândul lor reminiscențe ale unor sacrificii umane preistorice. Lumile distopice (Margaret Atwood, Boualem Sansal) au reconsacrat vechile amfiteatre romane, scene pe care se desfășoară, în fața unui public ahtiat de sânge și agresiune, execuții publice ale ereticilor, ale prizonierilor de război și ale altor dușmani ai puterii. Cel mai important rol al violenței este de a le oferi locuitorilor din Abistan un spectacol, de a le colora astfel existențele anodine și austere, de a le furniza pâinea și circul necesare supraviețuirii. Un alt rol este menținerea unui control demografic strict. Violența epurează spațiul social de elementele neconforme: eretici, apostați, păcătoși. Eugenia e un program social eufemizat sub deviza unei purificări, în cel mai pur spirit al imaginarului diurn (Gilbert Durand).
Cealalt debușeu al violenței sacre este războiul, o constantă a distopiilor austerității. Statul Unic al lui Zamiatin se întemeiază pe ruinele fumegânde ale Războiului de Două Sute de Ani. La Orwell, războiul este echivalat cu pacea și ține de o convenție secretă între marile puteri mondiale, prin care nici una nu emite pretenții hegemonice. Războiul justifica menținerea populației într-o stare de alertă la adresa dușmanilor invizibili și omniprezenți. Un alt rol al războiului perpetuu este legitimarea unui stil de viață auster, la limita subzistenței. Toate resursele materiale și tehnologice ale statului sunt consumate pentru întreținerea acestui război himeric. La Margaret Atwood apare deja distincția între războiul nuclear (răzbunare divină pentru păcatele omenirii) și războiul sfânt, menit să transforme haosul în cosmos, să sacralizeze teritoriile pângărite de o umanitate criminal de indiferentă față de natură și de creatorul ei. Aceeași distincție este operată și în „2084.Sfârșitul lumii”. Un bătrân ramolit pe care Abi și Koa îl întâlnesc în periplul lor prin capitală rememorează câteva episoade din istoria recentă negată de autoritățile abistaneze:
„Se petrecuseră multe de atunci, invazii, Războaie Sfinte dintre care unul, cel nuclear, mamă a tuturor bătăliilor, provocase în lume o imensă înmulțire a bandiților și a mutanților din întreaga istorie a omenirii, avuseseră loc revoluții grandioase și represiuni titanice care născuseră milioane de nebuni și vagabonzi, foamete și epidemii planetare care ruinaseră regiuni întregi și alungaseră din fața lor milioane de nevoiași, avusese loc o schimbare a climei uriașă care făcuse ce mai rămăsese de făcut, bulversând geografia planetei, nimic nu mai rămăsese la locul lui, mările, pământul, munții și deșerturile fuseseră întoarse pe dos de parcă nu ar fi existat niciodată în descursul erelor geologice și toate astea doar într-o viață de om.” (pp. 138-139)
Declinul democrațiilor moderne este precedat de scene apocaliptice. Societățile distopice se clădesc, în general, pe teritoriile devastate ale unor războaie nucleare care au zguduit din temelii lumea occidentală, îndreptățind resurecția sacrului, generând fuziunea politicii și a religiei, precum și reculul violenței ritualice. Într-o astfel de lume teribilă cum e cea imaginată de „maestrul” Orwell și de discipolul său, Boalem Sansal, spectacolul violenței sacre este una dintre puținele distracții autorizate cetățeanului abrutizat de regimul mortificant al interdicțiilor, al regulilor absurde, al nenumăratelor precepte morale a căror nerespectare este aspru sancționabilă.
Distopia religioasă
„2084” este o metaficțiune distopică, punctul de convergență al distopiilor reunite în cadrul imaginarului diurn al genului. Oceania lui Orwell și Galaadul lui Margaret Atwood se reunesc în cetatea lui Dumnezeu, totalitarismul abistanez. Stalin îl întâlnește pe Dumnezeu și amândoi descoperă că au multe lucruri în comun. Imaginarul acestei distopii religioase este extrem de complex și, pe alocuri, prolix sau caricatural. Substanța narativă este sufocată de ample pasaje descriptive, menite să configureze o topografie distopică minuțios cartografiată și perfect inteligibilă. Naratorul este un distopolog a cărui viziune hiperspecializată o contaminează pe cea a personajului central: umilul funcționar Ati.
Distopia imaginată de Boualem Sansal este una dintre cele mai teribile imaginate vreodată. Individul este la cheremul unor forțe obscure, pe care nu poate și nu știe cum să le controleze. Viața sa cotidiană este jalonată de ritualuri obligatorii și extenuante: pelerinaje epuizante, cele nouă rugăciuni zilnice, inspecția lunară menită să verifice starea sa morală etc. Cartea de identitate a abistanezilor are același scop: de a atesta integritatea morală a cetățeanului. Ideea nu este deloc originală sau futuristă: în lumea extraliterară, onoarea colectivă a Chinei este menținută prin broșuri care schițează comportamentul cetățeanului model. Tot în China este anunțată implementarea, începând cu anul curent, a unui sistem de „credit social” . Scopul celor două totalitarisme este același: de a impune cetățeanului o busolă morală și de a contribui la menținerea coeziunii sociale prin stimularea unui respect pios față de autorități.
Legăturile între distopie și realitate sunt inextricabile. Ca în cele mai multe distopii ale austerității, libertatea este un cuvânt tabu. Fiecare cetățean al lumii distopice este supravegheat în permanență printr-un sistem complex bazat pe spionaj reciproc, pe utilizarea unor tehnologii avansate (nadirele-teleecrane orwelliene apte să pătrundă în mintea spectatorilor) și pe răspândirea unor zvonuri frisonante, cum ar fi cel legat de existența veilor: ființe telepatice, ecou al furiilor mitologice. Cel mai pertinent observator al cetățeanului este chiar cetățeanul. Obligativitatea autocriticii este un ecou al comunismului stalinist. Deschiderea amplă față de sacru îl transformă într-o ființă pasivă, înfricoșată, lipsită de discernământ și extrem de disponibilă față de îndoctrinare și manipulare. Ca întotdeauna, tot acest agregat mitoid este pus în mișcare pentru ca puterea să rămână în mâinile celor puțini, privilegiații sistemului.
(din volumul în pregătire: „Al treilea gen”)
