Note pentru un jurnal al despărţirii (15)

Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă, hrănit fiind de imensa, dureroasa fericire pe care am încercat-o. Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă, de vreme ce toate cuvintele pe care le scriu au fost spuse alături de ea, mai înainte. Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă, pentru că toate zilele care vin sunt în curgerea celor care au fost, ducând mai departe şirul de zile în care prezenţa ei este gravată, ca un filigran. Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă, pentru că visele din care mă trezesc, în fiecare dimineaţă, îmi reamintesc de poarta dincolo de care se află tărămul duhurilor, tărâmul spectrelor, tărâmul ei şi al celor de dinaintea ei.

Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că experienţa morţii este singura care ne dă sens şi ne scoate din comfortul aseptic al vieţii. Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că intensitatea dragostei de dincolo de moarte întrece tăria dragostei cu care iubim, aici. Şi poate ca acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că sunt în căutarea ei, în fiecare secundă, pentru că fiecare conversaţie pe care o port în gând nu face decât să aştepte răspunsul ei, pentru că privirile mele o caută nu în oameni, ci în case, în ziduri, în cer, în valuri, în nori.

Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că undele mării nu se pot opri, la rândul lor, din mişcarea lor lichidă: atunci când închid ochii, sunt, din nou, în acel septembrie marin, împreună cu ea, alături de un ţărm care se goleşte de oameni şi de forfotă, alături de un ţărm peste care alunecă un soare parcă împăcat cu toamna în care este cufundat, alături de un ţărm care ne-a văzut copilăria şi tinereţea, alături de un ţărm al cărui nisip poartă parfumul de larg, alături de un ţărm spre care am revenit, în aşteptarea liniştii mântuitoare.

Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că am fost martorul fericirii ei ultime, fericirea ce urca din ea şi inunda ţărmul de mare, fericirea înseninată de iubire, fericirea care nu putea să accepte moartea, ci doar crepusculul în care sufletele se topesc, asemenea adierii de vânt.

Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că el este singurul anotimp în care mai pot poposi, ca într-un port: doar în marginile sale pot auzi vocea ei şi doar în marginile sale pot aştepta visele din care va răsări, delicată. Şi poate că acest doliu va dura întreaga mea viaţă pentru că jurnalul despărţirii nu se poate închide, niciodată: cuvânt după cuvânt, vis după vis, zi după zi, până când toate nu vor mai fi decât curgerea marină ce adăposteşte, cristalin, dragostea de dincolo de moarte.