Dragostea de dincolo de moarte este asemeni doliului ce nu ia sfârşit cu adevărat niciodată. Este asemeni unui anotimp în care, odată intrat, sufletul se preshimbă, treptat, ca sub atingerea vântului ce aduce din larg, zile pustii după zile pustii. Este asemeni trecerii care se confundă cu viaţa insăşi: deşi ochii privesc lumea din jurul meu, culorile ei familiare nu mai zăresc în jurul meu, ci doar un contur ceţos, în care sunt prizonier.
Dragostea de dincolo de moarte a intrat în viaţa mea odată cu ziua în care am privit trupul inert al mamei mele. Un trup ce nu mai era decât o cochilie aruncată pe un ţărm de mare, un trup lângă care am stat, ore întregi, înţelegând că aceasta avea să fie cea din urmă dată când îl mai puteam atinge. Un trup stingher, care nu mai păstra nimic din încântarea solară cu care a intâmpinat viaţa, un trup din care nu mai radia acea melancolie a Moldovei ce ne era atât de dragă, amândorura.
Dragostea de dincolo de moarte a fost clipa care s-a deschis în faţa mormântului cu a sa lespede funerară: în acea zi de octombrie, am revenit în casa din Focşani în care răsunase glasul ei, doar spre a asculta vocea duhurilor. Cerul care se înfăţişa privirii mele era însăşi ea, ca şi cum lumea s-ar fi încărcat, dintr-o dată, de magnetismul sufletului ei.
Dragostea de dincolo de moarte nu m-a părăsit de atunci, înscrisă în mine, inseparabilă de corpul meu himeric cu care mă avânt în vis, noapte de noapte, crescând în jurul meu ca un abur în care îi desluşesc zâmbetul, domolind singurătatea atroce a vieţii mele, aducând acea mângâiere pe care doar spiritele o pot aduce din lumea de dincolo , parfumată şi imaterială.
Dragostea de dincolo de moarte mă îndrumă, spre a urma un drum pe care doar ea îl croieşte. Este acesta un drum al amintirilor, al zidurilor, al străzilor, al gesturilor şi al norilor. Este acesta un drum care se întinde precum un culoar al trecerii, este acesta un drum pe care incerc să îl transcriu în paginile mele, este un drum care se transformă în lungul jurnal al despărţirii.
Dragostea de dincolo de moarte luceşte oriunde ea a luminat. Sclipirea melancolică a chipului ei se intrupează în vise, dar se naşte la fel de stranie şi de caldă în clipele de trezie. Ea mă învăluie şi mă înconjoară, suspendând existenţa mea într-o stare de nostalgie îndrăgostită. Fiecare noapte este o treaptă şi mă trezesc amintindu-mi cum am vorbit, îndelung, împreună, rostind, fericit şi înlăcrimat, toate cuvintele care trebuiau rostite şi pe care doar visul le eliberează din captivitatea durerii.
O nepământeană bucurie poate fi atinsă, fugar, în vise şi in reverii. O nepământeană bucurie ce nu este decât atingerea porţii care se dă în lături, spre a dezvălui promisiunea revederii. Unitatea întreruptă a iubirii acordă celui lăsat în urmă consolarea iluzorie a dorului. O altă viaţă creşte în mine, neştiută celorlalţi, hrănită din materia fantasmatică a fiinţei materne. Cerul de septembrie care ne-a vegheat este acoperit de norii în care fiinţa ei se adună, întreagă şi nemuritoare, ca după o ploaie de stele.
