„Găsește-ți mai întâi un loc, să fie locul tău din camera mea, așază-te confortabil să-ți povestesc totul de la capăt. Nu-ți face iluzii că ai să afli lucruri atât de noi încât o să cazi pe spate. Mai degrabă o să observi că ordinea lumii e aceeași de la începuturile ei și că toate eforturile de progres au fost neimportante. Nimicul e și el un subiect vast și merită toată atenția. Au trecut mulți ani de la nașterea lumii așa cum o știm noi. Dacă privești în zările nemărginite fără să te concentrezi pe ceva anume atunci o să înțelegi că privirea de fapt e un exercițiu fără miză.
Sunt un bancher respectabil ale cărui averi nu merită estimate, nici cei de la revista aia care face topuri cu cei mai bogați oameni din lume nu a reușit să mă facă să spun tot. Nu pentru că nu vreau ci pentru că nu știu cifre exacte, așa e. Mă aflu într-un punct interstelar în care nicio cifră nu mai spune nimic. Nimeni nu a numărat cu exactitate stelele de pe cer. La ce bun? Și îți mai spun un secret, lasă-te mai jos, nu pot vorbi prea tare. Universul ăsta nu e singurul. Multiversurile despre care se vorbește nu sunt nici ele singurele în vidul în care viețuim imponderabili. De ce mi se tot spune să slăbesc când de fapt eu nu cântăresc prea mult, sunt o cantitate neglijabilă. Aici și acolo nu au nici un sens. E ca și cum ai întoarce harta cu susul în jos și ai constata că lumea e aceeași, oricum te sucești, se sucește și ea și te privește mereu la fel, egal, în toate felurile și nicicum.
Te rog să-mi dai să beau din paharul cu apă din stânga. E doar unul singur pe noptieră? Ești sigură? Dă-mi-l atunci pe cel din dreapta. Cuvintele își pierd din sens pe măsură ce timpul dispare. S-a întunecat iar și lumina artificială a devenit tot mai albastră schimbând obiectelor conturul, făcându-l mai moale, lățindu-i granițele.”
Asistenta medicală a ieșit din camera lui pentru câteva momente și l-a lăsat să privească la televizor. A dat și sonorul mai puțin mai tare. Spitalul era cel mai bun din zonă, el îl alesese, nu dorise să fie tratat în orașul lui. Toată lumea îl cunoștea acolo, nu mai voia să le vadă chipurile interesate. Aici în regiunea cea mai puțin dezvoltată a țării, bancherul se simțea bine, în siguranță, doar familia apropiată îl vizita. Rar. Bărbatul avea voie să iasă pe hol și în curtea interioară, o curte mică însă foarte îngrijită, semăna cu cea a unei mânăstiri. Pe marginile late vopsite în alb erau așezate ghivece cu flori de toate culorile, cu forme simple, capricioase, vesele, triste, modeste sau pline de strălucire. Bancherului nu îi amintea de nimic din viața lui, nu iubise locurile simple, dorise mereu să simtă că banii lui plătesc lucruri scumpe, că muncesc pentru bunăstarea lui, așa cum și el muncește pentru ca ei să circule și să vadă lumea. Avioane de hârtie. Nori de hârtie, nubes de papel în spaniolă. Vorbea fluent cinci limbi, le învățase cu ușurință în anii tinereții și acum îi făcea plăcere să mai scoată din sacul de cuvinte câte unul sau câteva alăturate și să le lase să se plimbe prin fața lui. Nubes de papel. Când vezi alb vezi și negru în același timp. Pe asistenta mică de înălțime o îndrăgise pentru că îl asculta în tăcere și nu-l obliga să respecte cu exactitate orele la care trebuia să ia pastilele, uneori îi mai aducea, numai ea știa de unde, un pic de foie gras. Interzis. Un ultim lux. Tot ea îi aranja frumos perna, dădea televizorul exact la volumul la care urechile lui erau împăcate, nici prea încet nici prea tare, sunetele deveneau mici cutii muzicale și se roteau prin camera de spital. Cu banii lui ar fi putut cumpăra toată regiunea și încă una de lângă, putea să își aducă o echipă de medici și de asistente de oriunde din lume. Însă era împăcat cu ce găsise aici. Cu asistenta lui vorbea cu plăcere și o privea cu atenție. O femeie.
„Atât de puține chestii mai funcționează în mine, îi spunea el râzând, uite, pot să râd, să fac pipi, să merg cu greu, să stau jos, să miros florile din curtea albă, să te privesc. Niciodată nu m-am simțit mai bine și mai liber. Sunt ca un robot care mai funcționează naiba știe cum cu o singură baterie scursă și aia. Deschid ochii în fiecare zi. E o minune. Sau poate că cineva mă bagă noaptea în priză și mă lasă la încărcat până dimineața. Cum poți tu trăi cu așa puțini bani? Nu-mi răspunde, te rog, știu răspunsul. Nu vreau să-ți par nesimțitul care e cauza nefericirii tale. Dai din cap. Nu ești nefericită. Asta e bine.
Cum poți ucide încrederea din inima cuiva, m-am întrebat adesea. Există oameni în care nu poți ucide nimic, pentru că nu ai cum, pentru că se cunosc pe ei atât de bine încât nicio umbră nu există pe cerul lor, nici măcar norii de hârtie. Sunt oamenii vidului, ai necuprinsului și mereu m-am întrebat cum e posibil ca eu, marele bancher, să nu am acces în lumea lor. Puteam oricând să le distrug universul, puteam să-l cumpăr, să-l mănânc chiar, să le controlez viața, dar știam că e în van efortul, ei sunt vidul iar vidul nu poate fi condus. De multe ori mi-am ieșit din fire din cauza asta, sunt chestii pe care NU le-am putut cumpăra. Am oferit bani mulți și mi s-au întors sub formă de nubes de papel. Te rog, deschide geamul. Seara, aerul aduce aroma fânețelor de lângă munți și mirosul meu vrea să descopere iarba uscată, florile de câmp, unele dintre ele au stat prea mult cu capul în soare iar altele s-au încovoiat de la prea multă rouă. Aud și zumzetul albinelor care umplu văile cu mici ecouri ale necuprinsului, poate că e singura lui manifestare printre noi, să-i simțim căldura și răcoarea în același timp.”
Asistenta a închis televizorul și i-a aranjat perna. Bărbatul voia să doarmă puțin.
Încăperile în care se țineau ședințe aveau pereții gri și geamurile închise. Aerul condiționat păstra o temperatură constantă, foarte rece și nu rareori puteai observa câte o femeie care își ridică ușor gulerul de la cămașă sau își adună taiorul mai strâns pe corp sau câte un bărbat care își apropie pantofii unul de celălalt ca pe doi transmițători de căldură. Totul era făcut cu discreție pentru ca bancherul, marele șef, să nu se simtă lezat. Nicio slăbiciune nu era de bun augur. Aici în camera de spital bărbatul avea voie să stea tolănit și să abordeze o mină leneșă și glumeață. „Ei, ce-ai zice dacă aș organiza o sală de ședințe în care angajații să vină în haine comode și să stăm cu toții pe saltele moi și albe, cafetiere să fie din loc în loc și geamurile să fie larg deschise.” Asistenta a zâmbit și i-a răspuns că ar semăna cu sala de recuperare a spitalului, aveau și ei saltele, pacienții veneau în pijamale, aer era destul, cafeaua nu era permisă. „Asemănările sunt atât de mari, a zis bancherul, uite aici în salon pot spune că am biroul meu iar tu vei fi asistenta mea personală, o secretară mai de lux, cum s-ar zice. Ai vrea?” Ochii femeii l-au privit cu atenție, cu pupilele mărite, obrajii ei s-au îmbujorat pentru câteva secunde bune. Se imagina în postura asta, deja în salon îi mirosea a pudră și a parfum franțuzesc. A făcut câțiva pași să închidă geamul, era răcoare, talpa moale a papucilor de spital i s-a părut că sună ca tocurile pe parchet, tac-tac-tac. S-a așezat obosită pe un scaun lângă masa mică de la geam. Prin șira spinării treceau armate de furnici, armata sentimentelor întrezărite, armata excitării, cea a extazului apoi armata dezamăgirii, cea mai mare și mai rănită. A privit în jos spre papucii albi de spital. Mai bine își vede de treaba ei. Și-a așezat mâinile pe genunchi, i-a apăsat ușor apoi s-a ridicat, și-a cerut bancherului scuze că trebuie să ajungă acasă la familia ei. O să vină a doua zi pe la ora doisprezece.
Ora târzie a serii îi amintea bărbatului de recepțiile simandicoase la care mergea în tinerețe și la care de fiecare dată întâlnea lingușitori, falși prieteni, rude foarte îndepărtate care-i cereau sponsorizări, femei puse pe căpătuială, angajați, protejați și protejate, curatori de succes și tot așa. Într-o seară, într-o casă superbă, într-un colț în care probabil că nimănui nu i-ar fi dat prin cap să se așeze, între o ușă masivă de terasă și o lampă cu abajur imens de sticlă grea, stătea înghesuită pe un scaun, aproape acoperită de o draperie de catifea, o femeie mărunțică cu părul roșcat și ochii verzi ca absintul. Cu toată poziția ei incomodă, reușea să țină cu eleganță în mâna stângă un pahar cu șampanie și să soarbă din el în timp ce draperia se mișca la fiecare deschidere a ușii și acoperea o parte din delicata făptură. Bancherul a observat că tânăra nu face parte din obișnuiții casei și s-a îndreptat spre ea ca un cavaler care salvează domnițe amenințate. Păreau amândoi cam de aceeași vârstă, el era deja pe un drum sigur în afaceri, cu relații, bani și tot tacâmul, iar ea dădea senzația că e rătăcită în draperia demodată, că nu vrea nimic în plus, nici măcar atenție și că șampania e foarte bună. Și rece. Tânărul bancher a salutat-o. Ea i-a răspuns cu un zâmbet, a pus paharul pe jos, s-a ridicat și a ieșit din încăpere. „Ce ciudățenie, s-a gândit el, în timp ce alte femei se dau în vânt după mine făcând șanțuri prin parchetul lăcuit, micuța asta o șterge englezește ca și cum aș fi fost vreun amărât zdrențăros.” Trecuseră câțiva ani și deși făcuse toate eforturile bancherul nu o mai întâlnise, nicăieri, parcă dispăruse în neant. Orașul era mare dar în mediul lor simandicos se învârteau câteva zeci de oameni și niciunul nu o cunoștea pe fată. Bărbatul a mai vizitat de câteva ori casa în care o cunoscuse, gazdele nu-și aminteau de ea, perdelele erau la locul lor, a căutat-o și între pliurile lor. Îi părea rău că a speriat-o. Nu a mai întâlnit-o niciodată.
Zorii următoarei zile se răsfățau și aruncau raze scurte și albăstrui înspre patul în care dormea liniștit bătrânul bancherul. O visase pe tânăra mărunțică din perdeaua de catifea și a realizat că ea era un nor de hârtie, ființă a necuprinsului și că a fugit știind că pe drumul pe care se afla el atunci, era multă suferință și că nu-l poate ajuta decât oferindu-i libertatea. Bancherului îi părea rău acum, nu mai avea ce face, știa că nu a cunoscut iubirea adevărată, a alergat după femei ca să-și umple cu prezența lor golurile din suflet. Inima lui era făcută din cocoloașe de hârtie, bune și alea.
Bancherul bătrân, inteligent, cultivat, șarmant, seducător, gurmand aflat într-un spital de provincie, într-un loc uitat de lume, zăcea învelit parcă în pliurile draperiei de catifea în care o pierduse pe cea care îi era suflet pereche. Acum dorea să moară un nimeni, liber ca un nor de hârtie.
Asistenta a apărut cum a promis la ora doisprezece și i-a adus într-un borcan lapte de pasăre, desertul lui preferat în copilărie. Mici bulgări de „zăpadă” pluteau alb pe albul laptelui și se răsfățau fără griji, ce simplă părea liniștea lor, cu pauzele dintre secunde, cu moliciunile suprafețelor, cu tăcerile cuminți. Femeia a pus borcanul pe masă și razele de soare se băteau să ajungă la „bulgări” și să-i topească, ca într-o joacă a nevăzutului, o plăsmuire fantastică a infinitului pentru care nu există zi sau noapte, bine sau rău, nici măcar această povestire nu există.
desen de Alina Gherasim