Mi-am recitit zilele trecute câteva dintre textele publicate în urmă cu cinci ani. Un exercițiu incomod, pe alocuri complet inutil pentru viață. Nu fac niciodată asta, pentru că de cele mai multe ori întoarcerile la mine însămi sunt nescutite de nostalgia vinovată sau regretul pentru timpurile în care fiecare rând scris avea un sens, o menire, o poveste și un cârlig către realitatea imediată. Desigur, pentru memoria mea morală sau pentru uitările mele afective, scrisul a fost întotdeauna o formă de supraviețuire în fiecare dintre momentele în care timpul nu a ținut partea nimănui și nu a făcut vreun favor nici mie, nici celor din jur, nici amintirilor noastre împreună. Pentru cei mai mulți dintre noi, aceia care încă nu ne-am dezis de puterea literelor închise într-un sertar sau într-un cotor de carte, scrisul a compensat toate nevrozele dialogului artificial, sugrumat în ferestre, în mesaje cu număr finit de caractere, în postări care schimonosesc deschiderile noastre în câteva cuvinte trunchiate, urmate de scurtături iconografice către celălalt. Două vorbe și-un emoticon și ne simțim mai aproape. Trei puncte de suspensie și nici un semn și ne găsim mai izolați, mai triști. Nu ne mai scriem, pentru că am uitat să ne vorbim, nu neapărat unul cu altul, cât fiecare despre sine însuși.
În mod genuin, a scrie este o formă de rezistență față de sine. Înseamnă să te înduri, să te rabzi, să te educi, să te pedepsești. În egală măsură, înseamnă să îți deschizi lumi posibile, să te mărturisești, să te lași cunoscut. Scrierea, indiferent de chipurile ei, înseamnă a da de la tine: secrete; idei; timp; puțină bucurie; seducție, dacă ești suficient de generos; rezoluții, dacă ai altruismul, destul de pretențios, că cele scuturate din gândul și din mintea ta pot fi de folos cuiva pe lumea aceasta, cel puțin unuia ca tine. Țin minte foarte bine că am închis oameni, în cărțile mele, din dorința de a păstra distanța dintre noi cât mai mică și îndurabilă. Știu că pe alții i-am schimbat, crezând că le stă mai bine după forma năzuințelor mele, și nu după impulsurile lor dezordonate, și m-am jucat cu toate devenirile lor alegând-o pe cea care era ideală, ordonată, greu de pătruns. Altora le-am șters complet existența, iar pe alții i-am creat din carnea gândului și din ungherele imaginației, pentru că aș fi avut nevoie ca în lumea mea reală și impredictibilă să existe făpturi de o prognozabilă bunătate și tandrețe. Din scrisul meu am născut oameni acolo unde nu erau și i-aș fi vrut, și tot din scrisul meu am făcut întâlnirile accidentale cu cei mai mulți dintre cei pe care i-am cunoscut dezirabile, cu potențialul lor sufletesc și cu găselnițele lor morale. M-am obișnuit să fac din scrisul meu un prieten, o spovedanie fără îndrumar, și mi-a prins bine. Așa am reușit să stau de vorbă cu mine însămi, cea din urmă cu câțiva ani, să o cert și să o îmbrățișez pentru tot curajul și toate fobiile ei, pentru formele timide sau pasionale de discurs, pentru gesturile cu titlu de glorie personală făcute din vanitate sau dintr-o autentică bucurie de a fi mai mult decât e, făcând mai bine decât obișnuiește.
Cu timpul, mi-am dat seama că a scrie, așa cum scriu eu, grafoman, nesătul, pe stradă sau într-o librărie, trezindu-mă din somn sau în mijlocul unei discuții, când brusc, din mâna dreaptă aș vrea să scutur un gând pe care dacă nu îl articulez atunci, a doua oară nu va mai veni cu aceeași forță și nici cu aceeași suplețe, pe un vârf de munte, într-o caldă singurătate, sau privind la cineva, în cele mai banale circumstanțe, e un lux. Un lux al spiritului liber și sincer, pentru care a pune în scris lumea pe care o vede el e o benevolă expunere și dăruire de sine pe care nu mulți știu să o primească și tot mai puțini știu ce să facă cu ea. Deși speri că darul de a pune în cuvinte lesne de atins de către oricine lumea pe care o vezi cu ochii minții tale e o alinare, te convingi în timp că asta nu va ușura comunicarea cu un altul. S-ar putea să îi fie incomod să se vadă prin lentila ta sufletească, prin culorile pe care tu le dai indiferențelor și neajunsurilor lui, să găsească complet gratuit efortul de a încerca să treci prin ideile altuia când le ai pe ale tale. Și totuși, luxul de a scrie constă în puterea de a-ți dărui altfel de fericiri: fericirea de a mângâia, fie și de la distanță, chipurile cele mai străine; fericirea de a te aduce aproape din contexte în care te-ai uitat, voluntar sau nu; fericirea de a făuri un univers cu pagini în care poți să revii, într-o lume în care trecutul te urmărește dar nu (mai) e palpabil. Nu sunt fericiri care să îți țină de foame, dar sunt fericiri care fac trecerea timpului mai ușoară.
La o lansare de carte, o doamnă pe care nu o cunosc a venit și mi-a spus, după cordialele salutări și felicitări în care n-am crezut vreodată, „dumneavoastră trebuie să fiți fericită.”. Trebuie? Împărțim o lume în care toți sunt autori, aruncă în stânga și în dreapta cu texte care mai de care mai lezate, mai frustrate, mai terapeutice sau mai dătătoare de seamă, după caz. O lume în care tiparul e stors ușor, pentru oricine dorește, în care scrierea se cumpără și se vinde, în care trocul de idei e mediat de brand-uri care le fac mai prețioase dintr-o dată. Avem o societate în care scrisul are piața lui iar autorii sinceri, „necomandați”, liberi, tot mai puțin loc. Iar scrisul meu era în principal pentru mine, ușor tămăduitor, dedicat altora ca formă de donație a unor amintiri, în orice caz, complet imun la mizele lui sociale sau culturale. Mi-era neclar în care dintre bresle mă aruncase doamna cu pricina, cert e că nu am avut un răspuns mai bun și mai spontan decât acesta: „Sunt sigură că tot ce îmi trebuiesunt altfel de fericiri”. Pentru că cea mai mare fericire pe care ți-o poate dărui scrisul e aceea de a-ți da curajul de a nu rămâne la el. Saltul dincolo de el nu a fost nicicând ușor.
