După paravan, vă rog!

  • Unde e toaleta?
  • După paravan.
  • Aoleu!
  • Da stai liniștită, că avem toate condițiile. E și ușă.

Ce o crede musafira noastră? Casa e foarte modernă. Cu accente ușor extravagante. Dar nici chiar așa. Păi cum ar fi să avem WC-ul în curte? Adică să deschidem ușa aceea de după paravan și să dăm direct în curtea din spate. De unde eventual să zâmbească și o tanti cu sulul de hârtie igienică în mână. Poftiți. Și să-ți forțeze privirile spre măsuța unde zace o farfurioară cu 50 de bani în ea. Deci avem WC-ul în casă. Să fie clar!

Lângă casa noastră se construiește un cimitir. Când ne-am mutat acum vreo cinci ani nu ne-a pomenit nimeni de treaba asta. Mă rog, construiește e un fel de a spune. Se amenajează mai degrabă. De fapt toată treaba asta este foarte importantă. Se reconstituie raiul. Se alocă spații bine definite în care noii locatari vor sta cuminți. Până când? Până când se va da strigarea. La început ne-am cam enervat, nevastă-mea și cu mine. Dormitorul nostru dă într-acolo. Cum să facem noi dragoste în timp ce dincolo de gard oamenii sunt duși pe ultimul drum? O să ne alegem ore diferite ca să nu ne deranjăm reciproc. Noi în pat, ei în coșciug. Și patul e un obiect din scânduri. Ce chestie. Acum câteva nopți am căzut din pat și am rămas acolo pe jos ca să-i admir construcția. Ce frumoase îi sunt picioarele. O gazelă de pat. Și sub el o lume. Altă lume. Chiar acolo sub locul unde dorm eu, mai înspre cap, și-a făcut păianjenul o pânză superbă. Ca un hamac. Eu cred că acela e un păianjen tare deștept. Cheamă gâzele în vacanță. Haideți în hamac. Vă dați singure uța-uța. Sau vin și eu. Atunci distracția se întețește. Vă învârt pe toate părțile. O să amețiți de bucurie. Vă îmbrac în haine lucitoare. Haideți în hamac. Probabil că așa le zice. Și ele vin. Ca proastele.

Când am cunoscut-o pe actuala mea nevastă, ea era o fătucă nu prea frumoasă. Avea ceva al ei. Un drac. Cam toate femeile îl au. Unele îl țin ascuns ca pe o păpușă pe care nu vor să o împartă. Altele își împart dracu’ cu oricine. Nu pot înțelege decât ceea ce înțeleg. Asta e teritoriul pe care ne întâlnim noi oamenii. Dacă spre exemplu mie îmi place să port ținute cu aer de cazarmă atunci îi voi admira și pe ceilalți care le poartă. Dacă mie îmi plac șoldurile late, atunci automat toate femeile cu șolduri late mă interesează. Ea era îmbrăcată cu o rochie de culoare albă în ziua în care am cunoscut-o. Se tot foia după un paravan alb. Ne-am spus lucrurile comune care se spun în situații din acestea. La un moment dat mi s-a părut că roșește. Sau poate era doar o iluzie optică. În camera cu pricina erau mai multe chestii roșii. Eram tulburat.

Bine, bine dar cât va dura șantierul, sau cum se spune la construcția unui cimitir? Lucrarea? O să aibă și lift!? Dar pentru ce? Să se viziteze unii pe alții? Să-i viziteze dracii care stau la un nivel mai spre centrul pământului? Să nu piardă vremea pe drum? Un lift în jos sau în sus? E foarte important. De fiecare dată părăseam sala de discuții cu aceleași întrebări care îmi răsunau în cap. Nici de data asta nu aveam un răspuns clar la situația cel puțin ciudată în care ne aflam. Ei ne datorau aceste explicații. Când ne-am mutat aici, dezvoltatorul nu ne-a spus nimic despre acest proiect. O aiureală. Dar se va construi.

De la o vreme eu și soția mea facem dragoste din ce în ce mai rar. Aș putea spune rarisim. Și totul a pornit de la o plapumă pe care ea, nevasta mea, a aruncat-o. Cică era veche și lâna din ea era putrezită. Eu cred că mai degrabă nu o suporta pe Lenke. Cea care făcea plăpumi pentru tot cartierul acolo unde stăteam noi. Când punea unguroaica ghergheful ăla mare și întindea satinul roz se opreau trecătorii. Pentru că lucrarea asta măreață se făcea afară în fața blocului. Lenke se desfășura ca o divă. Își întindea brațele frumoase mai întâi. Apoi strecura degetele printre fire și trăgea de ele cu o moliciune de te băga în boală. Cosea cu un ac mare. Împungea materialul fin și-i sfâșia fibra. Se arunca nu știu cum peste toată construcția aia pe care se năștea plapuma. Ghergheful tot ea îl făcea. Cerea 4 scaune de la vecini. Să fie de aceeași înălțime. Se găseau mereu binevoitori să-i dea lui Lenke lucrurile pe care ea le cerea. Când întindea satinul roșu deasupra, îi zvâcneau sâni. Eu am comandat două plăpumi la ea. Una pentru noi și una pentru maică-mea. Mama nu avea nevoie, bineînțeles. Avea o debara plină cu plăpumi. I le adusese tata de-a lungul timpului. Fabricate de câte o Circe a plăpumilor. Și mama le punea în debara frumos împachetate și aranjate pe nuanțe de roșuri și rozuri. Ei bine, cum ziceam, tocmai plapuma făcută de Lenke și-a găsit nevastă-mea să o arunce. Și de atunci dormim fiecare sub câte o pilotă. Pilota e rece chiar dacă e caldă. Nu-mi place ideea că somnul meu se naște sub o bucata de material cusut industrial. Unde e mâna lui Lenke? Am simțit-o mereu cum mă atinge pe sub plapuma veche. Acum eu și nevasta dormim înfășurați fiecare ca un cocon. Un somn liniștit. Cu vise sau fără. Un somn fără atingeri subite. Fără îmbrățișări nocturne. Fără petice de piele de pe te miri unde care se ating într-o doară. Acum e un somn simplu. Ca în reclamele la saltele. Are și ceva elastic toată treaba asta. Ah ce bine, ce bine, mă pun în pat și dorm, salteaua e bună, moale, tare, cum o fi. Are arcuri fine. Și un material moale din bumbac bio. Nu vin nici acarienii. Apropos, ce o mai face păianjenul meu? Sigur la el în pat, mă rog plasă, e vreo damă bine cu multe picioare. Delicioase. Ce-i pasă lui. Își țese fluidele cum vrea. Eu nu pot. Trebuie să mă frec de salteaua asta elastică și de pilota nouă cumpărată de nevastă-mea de la teleshopping. La naiba cu salteaua care se mulează și plapuma rece. Eu vreau să iau forma femeii mele! Sunt invidios pe păianjen.

Mă bag sub pat să mai văd ce și cum. Mă interesează foarte tare felul în care își țese pânza Manuel. Așa i-am spus păianjenului. Nu pot să mă gândesc la cineva dacă nu are nume. Și Adam a primit nume de la Creatorul său. Măi băiete ia vino încoace. O să-ți fac o pereche, se cheamă femeie încă nu i-am dat nume. Nici ție. O să vă spun cumva. Deci o femeie. Frumoasă. Să ai și tu cu cine schimba o vorbă. Poate fi și o vorbă de duh. Îți dau un sfat, îmi permit. Să o mai lauzi din când în când. Spune-i și tu ceva frumos, că are pielea albă, că îți place părul ei negru, da vezi să nu o faci prea des că se obișnuiește și nu se mai bucură de cele auzite. În loc să te lase în culcușul ei să o dezmierzi în felul tău, o să te tot amâne. Nu acum, hai să-ți dau un măr, ia uite ce bun e, mă doare capul azi, sunt grasă?, de ce te-ai uitat mai nu știu cum la Heruvim? Și va fi vai de tine bărbate, Adame. Adam să-ți rămână numele. A început să mă intereseze tot ce face păianjenul și mai ales cum face. Am un interes leonardesc pentru toată construcția pânzei. Manuel începe din mijloc. Acolo aruncă un mare scuipat din care își trage toate firele. De acolo pleacă cu razele. Apoi pășește din rază-n rază și merge în cercuri din ce în ce mai largi până e gata toată treaba. Apoi se lasă un pic în jos pe un firicel și își așteaptă musafira. O lasă să se apropie. Să se acomodeze. Apoi înaintează politicos. Îi scoate pe rând hainele. O mușcă ușor de umeri. O unge cu balele sale. Ea tremură ușor. Manuel o strânge în brațe și o despică cu violență. Asta e tot. Apoi Manuel se pune iar la pândă.

Cum doamne iartă-mă s-au gândit să pună viitorului cimitir numele de Euforia Aeternitas. Pare nume de club. Eu unul aș pune nume mult mai simple la cimitire. Chiar nume de persoane. Cum e Bellu. A fost proprietarul terenului. Dacă îmi amintesc eu bine, fostul proprietar al terenului de lângă mine se numea Acalendăroaiei. Ce, n-ar suna bine? A venit nevastă-mea cu un rând de haine de la curățătorie. Eu nu îmi amintesc să fi avut atâtea haine albe. De cămașă parcă îmi mai aduc aminte. Dar pantaloni albi? Jachetă albă? Palton alb!? Pardon cucoană, nu sunt ale mele. Dar dacă nu sunt ale mele, ale cui sunt? Sper că nu s-a apucat acum la bătrânețe să mă înșele. Am rugat-o să mai cumpere și așternuturi colorate, cu flori, cu ceva. Prea sunt albe toate. Și îmi amintesc de anii în care am locuit la un cămin pe strada principală a urbei unde făceam facultatea. Toți cum intrau la noi în cameră, stăteam cu 3 colegi, se cățărau în patul meu. Noroi, sosuri, muci, sânge, bale, vomă, parfumuri, zeamă de varză de la Moldova. O dată făcusem rost nu mai știu cum naiba de o întâlnire amoroasă cu una din tipele tari din an. Voiam să mă prezint ca lumea, să arăt bine. Aveam o singură pereche de pantaloni. Mototoliți. I-am pus frumos sub saltea în ideea că dimineața vor fi neteziți bine. M-am culcat fericit visând la țâțele mari ale posesoarei, nu mai știu cum o chema. Dimineața am dat salteaua la o parte și am înlemnit. Pantalonii mei erau în raiul mototolirii. Ultra extra. Să-i ia dracu de cât erau de boțiți. Fiecare mișcare de a mea în somnul erotic se citea pe cutele adânci. Când mă visam cu mâinile pe țâțele ei, pantalonii mei exultau și mai trăgeau o cută. Când am ajuns pe fundul ei oniric, pantalonii mei s-au zvârcolit în așa hal că s-au transformat în izmene. Erau praf. Cu alte cuvinte îmi consumasem întâlnirea în somn. De atunci nu mai suport așternuturile albe și nici saltelele albe. Dar degeaba îi spun nevestei.

Azi m-au chemat la o nouă rundă de negocieri cu patronii noului cimitir. Trebuie să picăm la o înțelegere. Dacă nu semnăm toți vecinii că suntem de acord cu această lucrare, ei nu vor putea să o ducă la bun sfârșit. Tipul acela care stătea în capul mesei s-a uitat ciudat la mine de parcă nu aș fi avut nici un drept să-mi dau cu părerea despre toată situația asta. Mă doare și brațul stâng. Astăzi m-au întrebat dacă nu am vrea să luăm în considerare și varianta de a ne muta de acolo. Planurile lor noi ar putea cuprinde și zona de sub casa noastră. Ar fi chiar, spun ei, mult mai indicat să înceapă excavările din acel loc. Studiile geo indică un pământ foarte potrivit pentru gropile ce vor să vină. Nu e umezeală prea multă, se pot construi cavouri de lux. Doar să fim noi de acord. O să ne despăgubească regește. O să primim și loc de veci. Parcă aș mai sta totuși pe lumea asta. Trebuie să vorbesc cu nevastă-mea. Doar că nu am mai văzut-o de ceva zile. Sau așa ceva. Nu îmi mai aduc aminte clipa când am văzut-o ultima oară. De fapt nici nu sunt sigur dacă mai sunt însurat.

A început să plouă cu găleata.

 

AMOR, FLUTURE – desen de Alina Gherasim.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *