Pe insula pustie, în acel anotimp cu doi sori și două luni, singurătatea se multiplica odată cu multiplicarea unor camere identice de prin subsolurile incerte ale „Muzeului”. Pe insula pustie, până și eforturile indispensabile de sinucidere deveneau superflue. Pe insula pustie, scriitorului fugar îi devenea imposibil să o determine pe Faustine să simtă exclusiva lor importanță. Pe insula pustie, devenea grea o iubire atât de mare în raport cu o indiferență pe măsură. În fine, pe insula pustie, unde faptele petrecute erau întotdeauna neverosimile iar realitățile mereu mișcătoare, agățarea de orice speranță, era periculoasă.
Adolfo Bioy Casares îşi ilustra crezurile literare anti-realiste şi anti-psihologizante, în „Invenţia lui Morel”, prin apelul la un amestec de straniu și fantastic pe care l-a cultivat foarte abil. Insula pustie, fără nicio trimitere la vreun spaţiu geografic recognoscibil, era spațiul în care un scriitor fugar din calea unei condamnări la moarte avea ca unic proiect refuzul oricărei speranțe.
Până când apărea în scenă fascinanta şi bizara Faustine, cea căreia fugarul avea să îi imagineze discursuri îndrăgostite, accesorizate cu un dar la fel de îndrăgostit: o grădină cu flori făcută pe nisip. Se știe că „darurile îndrăgostite” (în sensul lui Roland Barthes) nu sunt niciodată întâmplătoare și sunt construite cu cea mai mare migală și cu o seniorială umilitate. Așa construia și personajul lui Casares grădina cu flori, cu umilitate – un detaliu poate greu de înrezărit în mesajul general al textului. Darul plin de umilitate însă avea să se izbească de indiferență şi de non-uman.
Grădina, pregătită cu toată truda celui care îşi interzicea să mai spere, era însă călcată în picioare de Faustine, care nici măcar nu o vedea, darămite să o mai aprecieze. Și pentru că gestul romantic a eşuat în plan real, grădina fiind vie dar efemeră, fugarul se vede nevoit să renunțe la real și să se integreze în proiecție. Doar așa putând fi alături de Faustine. Darul real avea virtutea umilității, în timp ce alegerea de a ceda non-umanului și de a accepta proiecţia dădea măsura unui sacrificiu dificil. Şi în acest fel, grădina cu flori devenea o grădină de o zi.
Faustine, alături de ceilalți intruși de pe insulă, erau doar hologramele lui Morel, care încerca să eternizeze iubirea sa pentru Faustine. Casares anticipa, astfel, hologramele și ilustra cu vreo 20 de ani mai devreme ceea ce aveau să surprindă mai târziu, Buzzati în „Marele portret” sau Stanislaw Lem în „Solaris”. Toţi, din dorința de a proiecta holografic ființele iubite și a se eterniza împreună cu ele. La Casares, hologramele erau mai rudimentare, statice, fără conștiință de sine, fără trecut şi fără viitor, blocate într-o repetiție continuă a unui fragment de viaţă idilic de numai şapte zile.
Tensiunea uman / non-uman este punctul central al acestui gen de naraţiune care pune în centrul imortalizarea iubirii prin mijloace artificiale. Deși proiecțiile ideale artificiale erau create din dragoste, ele deveneau totuşi, în lipsa oricărui element al realului, simple mașinării reci, înspăimântătoare, tehnologia eșuând în cele din urmă în a reproduce complexitatea sufletului uman fără să îl schilodească.
Personajul lui Casares a acceptat şi aici, ca şi în “A la memoire de Pauline”, pactul cu iluzia romantică. Grădina de o zi a fugarului, construită ca dar îndrăgostit, imperfect și stângaci, pentru Faustine, apărea ca simbol al umanului cu componentele sale: sacrificiul și umilitatea. Dar acestui tip de dar uman, Faustine nu îi va fi putând răspunde fără cruzime: „nu am ce face cu darul tău”.
Scriitorul fugar rămânea astfel blocat într-o condiţie deopotrivă tragică şi romantică. Nu putea concura cu non-umanul a ceea ce contrapropunea Morel. Nu putea concura decât îmbrățișând și el non-umanul. Deși ura non-umanul și tehnologia, care făceau imposibilă replicarea unor eternități fericite, fugarul a ajuns însă să dorească să transcendă îmbrățișând chiar şi non-umanul. Totuși, în speranța că alticineva, poate chiar cititorul, va inventa un aparat care să facă posibilă și reciprocitatea. Pentru că non-umana Faustine, neavând conştiinţă de sine, cum putea ea să-l iubească? Cum putea să primească în dar plina de umilitate „grădină de flori de o zi”? Cum?
