Mai multă dragoste pentru adevăr, mai puțină iubire față de oameni

Vorbeam astăzi cu un prieten despre faptul că cele mai multe dintre normele nescrise care ne guvernează viața au fost făurite de către cei care au avut mai multă dragoste pentru adevăr și mai puțină dragoste față de oameni. Fără îndoială, e unul dintre compromisurile care nu pot fi catalogate îngust și riguros ca fiind rezonabile. De pe urma unei asemenea ecuații, toată lumea pierde, chiar dacă adevărul trebuie rostit, oricât de dureros ar fi, din dragoste pentru cel căruia îi va aduce atingere. În sens ideal, dragostea pentru adevăr și iubirea față de oameni nu suportă frontiere. Le-am ridicat însă acolo unde adevărul a devenit convenabil, acolo unde nu a putut să reziste iubirii de sine, ispitei de a-ți fi la îndemână, înaintea celuilalt; de a securiza proiectul tău de viață în care împlinirea voinței proprii nu are voie să întârzie. Singurul căruia îi este permis să întârzie este un Altul, purtând fie chipul prieteniei, fie pe cel al iubirii. Am învățat să trăim singuri, să acomodăm adevărul, nu să îl recunoaștem, să aproximăm adevărul, nu să îl rostim. Eu încă mai cred, dincolo de naivitatea rândurilor mele, că apropriindu-ne adevărul, atât cât e suportabil și facil, ne-a generat un incredibil simț de supraviețuire, o subzistență precaută care nu înseamnă însă a trăi. Trăiești abia atunci când accepți că poveștile noastre de viață comportă adevăruri, nu adevăr.

Sunt zone în care relativismul acesta ne-a hrănit fericirea. De pildă, la începutul unei relații, acolo unde fiecare se abate către celălalt din temeiuri știute numai de el și cu propriul adevăr, despre sine și despre așteptările lui, în buzunar. La fel de bine, la încheierea unei relații, când orice amintire bună, orice nepotrivire, greșeală sau vină e de felul unui copil care are nevoie de doi oameni pentru a veni pe lumea aceasta. Din adevărurile mici, asumate, personale, s-au ridicat adevărurile cer, universale, nepărtinitoare, impersonale.

Nu e vorba de ceva complicat la mijloc. Singura provocare e aceea de a înțelege că orice adevăr rostit de dragul lui și în deplină retragere față de umanitateadin el poate însemna, uneori, mai puțină iubire față de oameni. Pot spune, sub umbrela adevărului, că sunt „într-o relație”, obiectivând o interacțiune, fără a lăsa loc, prin aceasta, pentru a subînțelege că „iubesc pe cineva”. Or asta poate mai mult să rănească, să doară sau să împuțineze din adevărurile care stau în spatele a doi oameni aduși laolaltă. Pot mărturisi, prin aceasta, că „nu sunt singur”, că am limite în a-l cunoaște și a-l însuși pe un altul, fără a mă convinge, pe mine însumi, și mai apoi pe cei cărora le expun adevărul meu de viață, că sunt întreg, că am o plinătate sufletească sau că sunt fericit. Spun adevărul, în forma cea mai curată cu putință și totuși, din dragostea pentru adevărul nostru, ca doi oameni ancorați într-o relație, poate transpare mai puțină iubire față de oameni, adică a unuia față de celălalt, chiar dacă tindem către ea. La fel de bine, pot spune că „sunt singur”, dar adevărurile de viață din spatele unui „adevăr digital” au fețe și încruntări diferite. Pot spune prin asta că aștept pe cineva sau, dimpotrivă, că nu caut pe nimeni, pentru că în sfârșit, sunt bine cu mine însumi, ceea ce era o fericire mai greu de câștigat decât aceea clădită printr-un altul. În final, îmi pot dori cu încăpățânare ca dintr-o dispută în care ne-am trezit plecând de la cele mai banale subiecte cu care ne îndeletnicim împreună, să ies cu dreptatea în brațe, chiar dacă, în timp, dreptatea mea meritată îți va aduce neînțelegeri sau tristeți vecine cu dezumanizarea. N-ar trebui să mă supere asta, atât timp cât tot ce am făcut și ni se întâmplă e din dragoste pentru adevăr.

Uneori, din dragoste pentru adevăr am pierdut oameni. Alteori, îmi spun că nici măcar nu i-am avut ca să îi pot pierde, cu sau fără adevărurile noastre. De fiecare dată însă, acolo unde nu a fost nici cel mai mic dram de iubire, îmi dau seama că niciun adevăr nemuritor și nicio suită de adevăruri muritoare nu ar fi putut să ne salveze. La capăt de zi, îmi pare rău doar de oamenii pe care nu am avut șansa să-i iubesc. Iată un adevăr pentru care, oricâtă acceptare aș avea, nu pot avea dragoste. E un adevăr cu care învăț să trăiesc.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *