O ediţie Camus: rezistenţa

Etalată ca blazonul de nobleţe care salvează de la umilinţă o naţiune învinsă, celebrată ca un act de curaj ce aduce laolaltă un popor, împotriva opresorilor săi, Rezistenţa este, în Franţa ocupaţiei, o alegere ce înseamnă asumarea singurătăţii şi a morţii. Pentru Camus, Rezistenţa este o opţiune etică care exprimă hotărârea de a spune “nu”. Adeziunea lui Camus este, înainte de toate, refuzul de a accepta ordinea cotidiană întemeiată pe alianţa, terifiantă, dintre forţa brută a unui stat criminal şi laşitatea celor care privesc complicitatea ca pe ocazia de a infesta propria lor comunitate cu microbul, teribil , al ticăloşiei amorale. Revolta îl conduce pe Camus pe cărările rezistenţei, departe de acea Franţă ce, în numele propriei turpitudini sau al revoluţiei naţionale, sprijină regimul de la Vichy sau aderă, imund, la naţional- socialism.

Pentru Camus, rezistenţa obligă la regândirea locului pe care individul şi revolta le deţin în istorie. Fără aceşti ani pe care îi petrece în clandestinitate, opera sa nu ar fi putut să se îndrepte spre apelul luminos din” Omul revoltat”. Fraternitatea este, la Camus, corectivul existenţial care permite confruntarea absurdului. Refuzând utopia comunistă, Camus a rămas istoriceşte ataşat unui spirit al Rezistenţei, fidel credinţei în demnitatea umană şi intratabil opus tiraniei. În textele sale eseistice, ca şi în “Ciuma”, încercarea din anii de război este decantată într-un vast poem închinat libertăţii, curajului şi devoţiunii faţă de umanitatea care nu îngenunchează şi care nu se predă, niciodată. Stoicismul lui Camus este, asemeni celui al lui Saint-Exupéry, modelat de vecinătatea morţii. Din rezistenţă, Camus distilează un testament pe care îl lasă celor care, peste decenii, sunt chemaţi să poarte, la rândul lor, bătălia cu răul: cetatea asediată din “Ciuma “ va fi, poate, propria noastră patrie.

Lupta

De ce luptăm şi care poate fi motivaţia care ne dă puterea de a merge înainte, în clipele in care totul pare pierdut? Aceste întrebări sunt cele bântuie textele lui Camus din anii de război şi imediat după. Curajul se înscrie în solul unei opţiuni morale.Sacrificiul pe care atâţia îl fac obligă la introspecţie, spre a înţelege ce trebuie apărat, în faţa asaltului barbariei.

“ Scrisorile către un prieten german” sunt un prim pas, unul în care se resimte povara tragică a intunericului. Eseul lui Camus este un moment în devenirea europeană a ideilor, căci el imbină, simbolic, opoziţia faţă de nazism cu ataşamentul faţă de continentul pe care ocupaţia îl desfigurează. Ca şi în alte ocazii, reflecţia lui Camus pare că se dezvăluie, în timp real, oferind cititorului spectacolul unei sensibilităţi torturate, ce aspiră spre atingerea unui liman.

Naţional-socialismul cotropeşte nu doar teritorii, dar inundă spaţii şi suflete cu infecţia pe care doar curajul o poate combate. Ocupaţia este mai mult decât un episod oarecare, ea este triumful unei lumi care, dacă ar dura, ar conduce la extirparea instinctului demnităţii din naţiuni întregi. Seduşi de spectacolul propriei biruinţe, germanii înşişi sunt devoraţi de monstrul care se hrăneşte din hybrisul lor. Cei care rezistă luptă, simbolic, pentru sufletul unui întreg continent.

Unităţii de cazarmă nazistă a Europei, “ Scrisorile “ îi opun fidelitatea îndurerată faţă de o tradiţie desfigurată. Europa lui Camus nu este Europa limbii de lemn birocratice de azi, ci viziunea unei libertăţi spre care aspiră cei ce care aleg să spună “nu”. Ura este absentă din textul lui Camus, înlocuită fiind de o imensă, irepresibilă încredere în forţa oamenilor solidari de a învinge blocul de oroare pe care îl ridică istoria în faţa lor, prin nazism.

Camus, cel din rezistenţă, este şi Camus, cel care activează în paginile lui “ Combat”, în clandestinitate, ca şi în libertatea de după eliberare. Eseurile din “ Combat”, scrise cu aceeaşi febrilitate vizionară care îl urmăreşte până la moarte, sunt un exemplu de gazetărie ce refuză senzaţionalismul, spre a ajunge la un nivel al argumentului şi al moralei. Căci, pentru Camus, Franţa de după război, ca şi întreaga omenire de după război, nu pot ignora, ca şi cum nu ar fi existat niciodată, teribila încercare a barbariei. Pentru Camus- moralistul, pagina de ziar este o coloană în care strecoară mesajul său de regenerare şi de transfigurare etică.

În aceşti ani de la “ Combat”, se simte la Camus vocaţia pedagogică a îndrumării prin introspecţie colectivă. Pentru Camus, inamicii pe care îi combate sunt violenţa, fanatismul, inegalitatea, barbaria, crima. Marile sale opţiuni etice se modelează acum, de la denunţarea terorii şi a pedepsei capitale până la apelul către atingerea unei civilizaţii a dialogului. Este Camus un spirit utopic, incapabil de a –şi negocia relaţia cu lumea căreia îi aparţine, istoric, aşa cum îi reproşează, tenace, inamicii săi comunizanţi? În această judecată se simte ostilitatea lor implacabilă faţă de cel care, de stânga fiind, nu intră în această comunitate de orbire şi de minciună.Poziţionarea lui Camus, din textele de gazetărie de la “ Combat”, ca şi cea din conferinţele americane imediat postbelice, face apel la acest nucleu de demnitate pe care politica nu îl poate evacua, sub semnul fanatismului. Solidaritatea devine, în pledoaria rezistentului, valoarea centrală. Doar solidaritatea face posibilă apărarea libertăţii.

Oraşul şi şobolanii

Din această materie ideatică a umanismului anti-totalitar se nutreşte etica din “Ciuma”. Cetatea pe ale cărei uliţi tropăie aninalele imunde, aducând , o dată cu marşul lor, molima şi promiscuitatea morală, cetatea ai cărei oameni se pomenesc închişi în marginile de foc ale singurătăţii, cetatea ce contemplă chipul morţii, această cetatea din “ Ciuma” evocă, prin perioadele ei simfonice şi prin încrâncenarea ei morală, Franţa şi Europa ocupaţiei: despre relaţia pe care ficţiunea sa o întreţine cu istoria, Camus a scris, lipsit de ambiguitate, în mai multe rânduri. Dar “Ciuma” întrece alte opere ale rezistenţei, precum “ Le silence de la mer “ a lui Vercors, prin puterea ei vizionară de a retrezi, dincolo de contextul documentabil, energia unică a epopeii.

Căci , în “ Ciuma”, scrisul lui Camus lasă în urma sa absurdul ce palpită spre a atinge grandoarea de statuie greacă : o statuie greacă,luminată de soarele Mediteranei, dar acoperită de sângele celor care au murit, striviţi de răul aparent de neoprit. În “Ciuma”, Camus posedă ochiul de zeu al artistului ce redă mitul vremurilor noastre. Ca şi Melville în “ Moby Dick” sau Buzzati în “ Deşertul tătarilor”,el accede la exemplaritatea tragică al poveştii. În “Ciuma”, Camus fondează, împotriva filosofiei sistematice, propria sa etică a rezistenţei: o rezistenţă prin care refuză resemnarea, acomodarea laşă, izolarea vană, laşitatea imundă. Etica lui Camus aşază la temelia ei omul care, înfruntându-şi limitele, se alătura semenilor săi.

“Ciuma” lui Camus se împlântă în tradiţia occidentală, ea fiind, prin amploarea perioadelor sale narative, echivalentul modern al eposului antic. Mitul la care visează Camus, în anii săi de documentare, se sprijină pe lectura alegorică şi pe soliditatea ideilor. În acest roman, poate mai mult decât în oricare alt text ficţional, vocea lui Camus este dublă- este vocea scriitorului şi este vocea moralistului. Întemeierea unei morale,împotriva asaltului de relativism criminal al nihilismului,este una dintre mizele textului. “Ciuma” distilează ideile care fecundează jurnalistica şi eseurile sale, dar nu în maniera discursivă a paginilor descărnate , ci în felul , arzător, al capodoperei ce reînvie întreaga capacitate expresivă a limbii franceze, adevărata patrie a lui Camus.

A simplifica viziunea lui Camus este a o desfigura până la nerecunoaştere. “ Ciuma” nu este un discurs mobilizator, nu este poveste cu happy-end tâmp şi nu este un tratat pe înţelesul spiritelor leneşe. Ea este simfonică şi neliniştitoare, ca un ocean cu talazurile sale. Destinele pe care le cuprinde nu sunt, niciodată, susceptibile de a fi încadrate în cutiile de carton ale şabloanelor. Suferinţa din “ Ciuma” este cu atât mai intensă cu cât doar răul posedă certitudinea, cumplită, a morţii. Pentru oameni există, întotdeauna, alegerea , există drumul care se deschide, există liberul-arbitru ce poate oferi sens sau poate aduce ruina colaboraţionismului. Lui Camus , cel din “ Ciuma”, îi repugnă tezismul. Literatura calpă, scrisă spre a servi o cauză, nu poate fi literatura sa.

“ Ciuma” continuă o linie de autenticitate existenţială din spaţiul intervelic francez si nu numai. Camus, cel din “ Ciuma” , este aproape de Malraux al “ Condiţiei umane”, dar şi de Graham Greene din textele sale problematizante. De la Sisif la Prometeu, imaginile tuletare al trecutului îl obsedează pe Camus şi îi înalţă scrisul spre acest nivel de elocvenţă polifonică. În “Ciuma”, Camus îi reuneşte pe Dostoievski şi pe Tolstoi, prin abilitatea de a insera introspecţia în rama acţiunii şi a eroismului. Camus face din opera sa un reper al căutării de sens a modernilor.

În “ Ciuma” se simte timbrul acelui Camus care a evitat să fie director de conştiinţă şi pontif ideologic. Ca şi Rieux, Camus a evitat ditirambii, find pe baricadele libertăţii nu spre a perora grandilocvent,ci spre a fi solidar. Cetatea din “ Ciuma” este oricare cetate: de pe zidurile ei se poate zări, oricând, armata fetidă a răului, însoţită de cântecul de sirenă al acomodării laşe cu domnia tiranilor. A spune “Nu” este primul pas în regăsirea umanităţii pe cale de a se pierde- iată moştenirea transmisă nouă, fără emfază pedantă,de Camus.