Timpul lupilor

La doi ani de la premiera din octombrie 2015, spectacolul Julius Caesar, montat de regizorul Silviu Purcărete pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, pe baza scenariului adaptat de András Visky după tragedia omonimă a lui William Shakespeare, își păstrează intactă concentrația ideatică, aspect confirmat prin participarea, în vara anului 2017, la două dintre marile festivaluri internaționale ale lumii: Festivalul Internațional de Teatru Clasic de la Almagro, Spania, și Festivalul de Arte Performative de la Seul, Coreea de Sud. Includerea sa în programul ultimei ediții a Festivalului Național de Teatru de la București încununează acest palmares și ne îndreptățește să-i acordăm deplina noastră atenție.

Silviu Purcărete s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o bogată teatrografie inspirată din scrierile lui William Shakespeare, din care amintim spectacolele Titus Andronicus, Romeo și Julieta, O furtună, A douăsprezecea noapte, Măsură pentru măsură, Troilus și Cressida. În noua viziune regizorală a piesei Julius Caesar, pune în discuție raporturile de putere într-un stat, haosul inerent fiecărei perioade postrevoluționare, pulsiunile tiranice, sacralizarea Legii. Deși readuce în actualitate un text despre omul antic, supus predestinării, mută lentila investigatoare de pe problematica fatumului, ale cărui sensuri rămân, totuși, active într-un plan secundar, și creează iluzia unui scenariu arhetipal de esență politică, ce se va reitera, pe spirala istoriei, în toate epocile frământate de tensiuni sociale și politice. Distribuția valorifică nume sonore ale lumii teatrale, actori care știu să dea consistență metaforei scenice și să exploreze nebănuite profunzimi artistice, legând armonios unitățile dramatice din cele două părți ale spectacolului: Zsolt Bogdán (Julius Caesar), Miklós Bács (Marc Antoniu), Gábor Viola (Marc Brutus), Szabolcs Balla (Cassius), Loránd Váta (Casca), Csilla Albert (Prezicătorul), Emőke Kató (Calpurnia), Enikő Györyjakab (Portia), Balázs Bodolai (Octavius), Áron Dymény (Decius), Melinda Kántor (Lucius), Loránd Farkas (Trebonius), Alpár Fogarasi (Metellus), Sándor Keresztes (Cicero), Róbert Laczkó Vass (Publius), Ervin Szűcs (Cinna) și János Platz (Lepidus). Apariția unui ,,actor” atipic, câinele alb, de talie mare și cu aparență de lup, pune în lumină una dintre marile teme ale operei. La o privire de suprafață se întrevede acuta nevoie a unui protector și prieten fidel, acesta aflându-se mereu în proximitatea lui Caesar și a lui Marc Antoniu. Dincolo de conturul canin, e însuși lupul, semnalând intrarea într-o nouă epocă a exercitării puterii politice, într-un timp al lupilor tineri, hămesiți, ce vor sfârși devorându-se între ei. Homo homini lupus pare a fi ideea spre care ne călăuzește această sanguinară înfruntare a forțelor fizice, a instinctelor și orgoliilor nemăsurate și, într-un plan metafizic, a stihiilor latente în abisul ființei umane. Odată reactivate, declanșează periculoase puseuri distructive. Fidelitatea devine un simulacru, mai puțin în cazul lui Marc Antoniu, singurul care nu-l trădează pe Caesar.

Scenografia modernă e semnată de Dragoș Buhagiar, în a cărui carte de vizită se înscriu numeroase colaborări cu mari regizori, precum Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Petrică Ionescu, Felix Alexa. Se mizează pe efectele de atmosferă create prin luminozitatea stranie, când strălucitor-percutantă, când disipată în semiobscuritatea lugubră și rău prevestitoare din unghiurile îndepărtate ale spațiului de joc. Importante sugestii de atmosferă, ceața și ploaia se constituie în mitologii ale scenei moderne, recurgând la potențialul senzorial sedimentat în elementul acvatic. Criticul de teatru George Banu le-a dedicat un revelator studiu, reținând complexitatea lor simbolizantă, ce nu se limitează la chirurgia introspectivă și la teritoriile oniricului: ,,La început a fost ceața – Bernard Dort i-a consacrat un minunat eseu. Apoi, a plouat peste scena modernă. Mult și des. Așa a apărut încețoșarea privirii, invitând spectatorul să supravegheze vigilent scena care făcea tot posibilul pentru a se sustrage privirii sale, sau perturbarea «falsului» scenografic de către concretul apei… ” (George Banu, Scena modernă. Mitologii și miniaturi. București: Editura Nemira, 2014, p. 77) Șiroaie de apă se scurg mărunt și rece din cele patru extinctoare/stropitori plasate deasupra scenei, iar această imagine ne readuce în memorie câteva flash-uri decupate din Metamorfozele după Ovidiu, o grandioasă producție teatrală montată de Silviu Purcărete pe scena Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu.

Pasajele muzicale compuse de Vasile Șirli au, deopotrivă, un rol esențial în prelucrarea materialului dramatic, revigorând cele mai tensionate momente prin variațiuni de un lirism sfâșietor, interpretate la vioară. Totuși, rămân rare asemenea interludii, majoritatea scenelor fiind dominate de tunetele funeste, rău prevestitoare, esențe ale tragicului sui generis, singurele ce mai figurează acustic relația omului cu voința implacabilă a zeilor. Ecourile crepusculare jalonează între aceste orizonturi răsfrânte în oglindă, căci asasinarea cezarului nu anunță doar moartea unei lumi, pe ruinele căreia se va înălța alta, după dureroase și îndelungate avataruri, ci și amurgul zeilor. Noi divinități se profilează pe altarul fumegând și se revendică drept religii politice ivite sub seducția himerelor totalitare. Una dintre cele mai percutante scene vine în sprijinul argumentației noastre, anticipând uciderea ritualică a liderului politic. Caesar nu se adresează în mod direct senatorilor în ziua fatală, ci printr-un artificiu ce ridică baricade de netrecut, citadele inexpugnabile. Întors cu spatele, fără să-și conștientizeze vulnerabilitatea poziționării, li se adresează distant, prin intermediul propriei proiecții virtuale, supradimensionate după chipul opac și impenetrabil al unei forțe sacre ireconciliabile. Regăsim aici, în subsidiar, germenii angoaselor dominatoare, alunecarea în seducția stihiilor dictatoriale, așa cum percep, de altfel, și conspiratorii, convinși că decizia lor e justificată de înaltul principiu al refuzului oricărei forme de tiranie.

Elementele de limbaj vizual sunt însă mult mai numeroase, presărându-se treptat sub ochii spectatorului. Întreaga sală devine o imensă scenă, în măsura în care acțiunea începe în spațiul realității noastre, apropiindu-se treptat de locul său convențional. Suntem spectatori, dar și actori implicați în efervescența individuală a teatrului, mai ales în secvențele meditației istorice. Obiectele se acumulează treptat, provin tot din imediata noastră realitate: umbrele, geamantane, microfoane, laptop, elemente de culise și de recuzită actoricească (masa de machiaj cu un triptic de oglinzi), o cadă de duș, multe scaune, un pat de spital, cutia de carton în care vegetează straniul Lucius, chiar și o dronă, în secvența morții colective a foștilor conspiratori. Decorul mobil permite succedarea firească a scenelor în anumite momente, lăsând senzația că ne aflăm în perimetrul unui cuib de cuci, simbolicul salon al spitalului de nebuni. Imersiunea într-o lume bolnavă e plauzibilă dacă ținem seama că Brutus caută ,,ceva ce-i face sănătoși pe oameni”. Fiecare obiect are locul și simbolistica sa, prefigurând fie furtuna aprig dezlănțuită asupra omenirii, fie ideea străveche a sufletului călător, fie sugestia degringoladei și a confuziei generalizate ce-i va asfixia în malaxorul său pe cei vinovați de asasinarea lui Caesar. Cortina metalică, din tablă ondulată, cu o ușă mică greu de observat la prima vedere, desparte lumile și timpul: aici și dincolo, prezent și atemporalitate. Din lumea de dincolo apar infuzii ale dezastrului și amprentele lumii ostile: câteva fire de ceață și o cavalcadă de tunete. Întâmplările încep în vremurile noastre, pentru a se resorbi apoi în trecut, în ultimele zile din viața lui Caesar și în perioada imediat următoare, dominată de sarabanda inextricabilă a luptei pentru putere. Veșmintele albe, simple și stilizate, croite după modelul togilor romane, trezesc spiritul timpului, dar ne introduc, în egală măsură, în constelația simbolică a morții, remodelându-se cu ușurință după croiala giulgiului.

Scenariul adaptat de András Visky păstrează unitatea și cronologia textului shakespearian, fără experimente inutile și deformatoare, simțindu-se în această alegere finețea și experiența celui ce a prelucrat, pentru scena contemporană, numeroase texte ale scriitorului englez. Astfel, Julius Caesar etalează elanuri triumfaliste, cu zâmbetul cuceritorului pe chip și siguranța de sine în privire și gesticulație. Brutus, frământat, ,,în luptă cu sine însuși”, se confesează unui Cassius visceral și astenic, dar cu ochii febrili și pătrunzători. Acesta din urmă îl introduce în cercul conspiratorilor prin abile strategii persuasive și prin reflexia alterității în propriul univers de convingeri, spunându-i cu fermitate: ,,voi fi eu oglinda ta și-ți voi descoperi ceea ce nu poți cunoaște singur”. Se invocă binele cetății, perspectiva amenințătoare a tiraniei, uzul rațiunii suverane: ,,Compasiunea a biruit vreodată rațiunea?”. Alte interogații se înșiruie firesc în fluxul dezbaterii din noaptea conspirației, când li se alătură grupul celor ce se opun capitalizării puterii depline în mâna unui singur om. La întrebarea dacă este bine să i se ofere lui Caesar coroana, se înfiripă obsesia generală că puterea absolută atrage după sine răul.

Un alt personaj, Prezicătorul, prin feminitatea întrezărită dincolo de veșmintele bărbătești, păstrează un aer de Casandră îndărătnică, ce-și exercită energia oraculară prin reveniri ritualice în calea lui Caesar. ,,Bagă de seamă, sunt Idele lui Martie!” îi repetă ea, însă acesta ignoră avertismentul, convins că e doar rodul unor halucinații. Cu aceeași orgolioasă indiferență va cădea apoi în hybris, luând în derâdere visele premonitorii ale Calpurniei. Scena morții e jucată la microfonul în fața căruia protagonistul rostește celebra replică: ,,Și tu, Brutus?”, ca o ancorare în spasmele noii mitologii ce stă să cucerească lumea, înglobând valențele tehnicii și ale spectacolului mediatic. Sângele se revarsă pe scenă ca o convenție așteptată de receptorul tramei arhetipale, iar în el se scaldă deopotrivă victima și agresorii. Un intermezzo reflexiv pregătește monologul lui Marc Antoniu, printr-o breșă ce permite străfulgerarea vizionară decupată din textul shakespearian: ,,De câte ori se va juca scena în state care nu există încă?”. Antoniu răstoarnă percepția unanimă asupra personalității celui asasinat, constatând, în monologul rostit sub asediul ploii, că toți doresc o bucățică din Caesar, într-un conglomerat de dorințe îndeplinite chiar prin testamentul acestuia: ,,Aceasta înseamnă un Caesar!”. E climaxul confruntării, trezirea din angoasele orbirii colective în fața crudei realități, în care ei, oamenii onorabili de altădată, s-au transformat în odioși criminali. În partea a doua, frica și suspiciunea se strecoară, insidioase, în toate pliurile umanității. Neîncrederea paralizează și declanșează reacții iraționale. Ceva s-a schimbat și nu e vorba doar de obscuritatea asediantă, ci și de reprezentarea unui nou obiect de decor cu funcții multiple, o masă simplă, de mari dimensiuni. Cina simbolizează ritualul împărțirii puterii, săvârșit cu gesturi largi și lente, precum în cadrele filmate cu încetinitorul. Privirile în gol, exploziile violente, nervii încordați, discuțiile despre corupția generalizată ce a cuprins întregul sistem administrativ și politic după pulverizarea nucleului de forță cezarină anunță sfârșitul iminent.

Sensurile meditației asupra structurilor ideale de putere rămân deschise. În final, aceeași masă circumscrie câmpul de luptă pe care se înfruntă ultimele zvâcnete de orgoliu și neputință. Deopotrivă tragic și solemn, țesând în filonul dramatic o istorie exemplară despre măreția și căderea omului, spectacolul Julius Caesar ne ajută să înțelegem că lumea noastră, cu toate marile evenimente țesute pe canavaua timpului, este consecința unor fapte decisive săvârșite în ceața unui trecut îndepărtat.

Photo credit: István Biró

Julius Caesar de William Shakespeare

Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Regia: Silviu Purcărete

Dramaturgia: András Visky

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica: Vasile Șirli

Imagini video: Cristian Pascariu

Distribuția: Zsolt Bogdán, Miklós Bács, Gábor Viola, Szabolcs Balla, Emőke Kató, Enikő Györgyjakab, Csilla Albert, Balázs Bodolai, Áron Dimény, Loránd Váta, Melinda Kántor, Loránd Farkas, Alpár Fogarasi, Sándor Keresztes, Róbert Laczkó Vass, Ervin Szűcs, János Platz

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 54 (154), nr. 1 (626), ianuarie 2018