Alexandru Tocilescu, omul-spectacol

Într-un interviu acordat în 1984, regizorul Alexandru Tocilescu se definea printr-o formulă surprinzătoare: ,,Acum, sunt răspântie.”, păstrând sensul cel mai generos al cuvântului, ca stare de revelație, de trezire a conștiinței și a responsabilității asumate sub semnul culturii autentice, din care se desprinde seva artei dramatice. Textul amintit inaugurează desantul de interviuri, dialoguri, conferințe, mărturii, fotografii și cronici teatrale cu și despre reputatul regizor, ce constituie substanța celor două volume din antologia intitulată Toca se povestește, îngrijită de Florica Ichim și publicată recent în seria Galeria teatrului românesc, colecția de suplimente ale revistei Teatrul azi. Este o inițiativă editorială laborioasă, susținută de Fundația Culturală ,,Camil Petrescu” și Editura Cheiron, însumând aproape 700 de pagini despre Alexandru Tocilescu, alcătuite din decupaje atent selectate și extrem de valoroase pentru o viitoare istorie a teatrului românesc contemporan.

În Nota asupra cărții, Florica Ichim motivează necesitatea acestui demers recuperator, cu extensii biografice și teatrologice, prin finalitatea reconstituirii caleidoscopice a personalității lui Alexandru Tocilescu – omul, regizorul și vocea unei conștiințe civice prin care s-a afirmat, înainte de 1989, o formă aparte de rezistență în fața ideologiei comuniste uniformizatoare și reducționiste axiologic prin intervenția cerberilor aflați în slujba cenzurii: rezistența prin teatru, prin mesajul său percutant, prin expresia metaforică capabilă să deschidă întrebări și dezbateri interioare. Însuși titlul ales încurajează descifrarea unor multiple semnificații. Pe de o parte, în aceste volume Toca (așa cum îi plăcea să i se spună) se povestește pe sine, se dezvăluie, practică un suplu exercițiu reflexiv, se confesează mai mult sau mai puțin, în funcție de interlocutori, își construiește cu grijă personajul jucat pe scena vieții. Apoi, cu o savoare barocă, opulentă, arcuind mereu o altă fațetă a inepuizabilului său profil uman și artistic, intră în rolul unui narator născut, iar nu făcut, care povestește cu dense infuzii afective, reluând cu voluptate, de câte ori i se oferă prilejul, experiențele emblematice ale existenței sale. Textele se rostuiesc în jurul cuvântului rostit de Toca, cu ale sale bucurii și tristeți evocate într-un stil personal de o vervă și o naturalețe cuceritoare. În intervențiile prilejuite de lansarea publică a antologiei, Florica Ichim a invocat imperativul urgenței ce a guvernat convorbirile și actul selecției materialelor publicistice din care s-a constituit cartea. Nefericita suferință fizică provocată de o gravă afecțiune renală, devenită, de altfel, un laitmotiv al cărții, a scurtat timpul dialogului, i-a răpit regizorului ani din viață, dar i-a oferit prilejul unor lungi introspecții, din vâltoarea cărora s-au născut considerații personale de o profunzime nebănuită.

Volumele reprezintă, în sine, mici opere de artă concepute într-o formă grafică de excepție, pe hârtie velină, cu fotografii în alb-negru de o bună calitate și claritate a imaginii. În armonie cu forma artistică intens căutată, fibra cărții se organizează pe secțiuni, construind fondul specific unei rememorări circulare, ce actualizează cu ritmicitate anumite momente gravate la o temperatură ridicată a emoției artistice. Schițele de portret, interviurile, conferințele nu sunt însă dispuse cronologic. Logica succesiunii lor e secvențială, dictată de variatele unghiuri ce întregesc imaginea artistului.

În loc de prefață, secțiunea introductivă cuprinde articole publicate între anii 1983 și 1999 în revistele Ateneu și Teatrul azi, semnate de importanți critici de teatru, eseiști și critici literari: Dinu Kivu, Carmen Mihalache Popa, Laurențiu Ulici, Ileana Berlogea, Constantin Paraschivescu. Un pentagon critic, deopotrivă simbolic și reprezentativ, din miezul căruia țâșnește o suită eterogenă de crochiuri portretistice relevante la momentul publicării lor, privite ca o sumă a tuturor împlinirilor teatrale ce l-au situat pe Alexandru Tocilescu în avangarda spectacolului modern, a unui teatru al tuturor căutărilor și experimentelor posibile. Există zone comune, ce reunesc diferitele perspective critice, le aglutinează, modelându-i portretul în filigranul adevărului și al esențelor. Temele-obsesii, concentrate în acest spațiu anticipativ, vor fi reluate și dezvoltate în interviurile și conferințele transcrise. Toți autorii conchid asupra impresionantei culturi stăpânite de regizor, un devorator de literatură de mare clasă, de artă orientală și de cinematografie japoneză, degustător de finețuri muzicale, de la clasicii ancorați în eternitate până la rock-ul timpurilor sale, introdus în atmosfera montărilor de tinerețe. Pentru el, cultura înseamnă reperul esențial ce orientează direcția unui regizor, reprezintă liantul între energiile teatrului, între membrii întregii echipe artistice. Dinu Kivu îl aseamănă cu personajul Falstaff din musicalul montat în 1978 la Piatra Neamț, după piesa lui William Shakespeare, Nevestele vesele din Windsor. Laurențiu Ulici apreciază insolitele sinteze dramatice puse în scenă la Teatrul ,,Bulandra” din București, realizate prin spectacolul-coupé (p. 11) Tartuffe de Molière și Cabala bigoților de Mihail Bulgakov, respectiv prin dipticul românesc Barbul Văcărescu, vânzătorul țării de Iordache Goescu și Occisio Gregorii…, piesă atribuită lui Samuil Vulcan. Revigorând formula teatrului în teatru, Alexandru Tocilescu explorează un prețios filon de artă dramatică românească, ascuns în textele datând din perioada inaugurală a literaturii, și provoacă recuperări muzicale dintr-un fond tradițional arhaic. Nu doar aici, ci și în convorbirile ulterioare, îl vom descoperi în ipostaza unui pasionat arheolog al straturilor muzicale străvechi, rafinat cunoscător al sonorităților orientale, un boem al rarităților pierdute, ce-și dezvăluie tainele doar celor inițiați.

Regizor cu o viziune de certă originalitate și inventivitate, spirit polemic și maiorescian, iconoclast și burlesc, incisiv și tandru în același timp, atât în teatru, cât și în afara lui, Alexandru Tocilescu incită la ieșirea din tiparele dramatice înrădăcinate în deceniile de aservire a literaturii în fața unor determinări și interdicții ideologice, la dinamitarea vechilor șabloane și poncifuri, la revitalizarea teatrului românesc prin imersiunea sa în actualitate. E unul dintre rarii artiști care-și afirmă public, încă din primii ani de activitate regizorală, o autentică ars teatralis, în sensul unui program estetic coerent, puternic afirmat, în ciuda refuzului său constant de a ține caiete de regie. Convins de irepetabila frumusețe a fiecărui spectacol de teatru, considerându-l o creație unică, ce trăiește doar clipa cea repede și efervescentă, Toca montează cu pasiune pentru contemporanii săi. Dar și pentru sine, căci se contopește cu fiecare spectacol propriu, îl posedă până la suprema identificare cu acest organism viu și expresiv, fremătând prin voci, mișcări scenice, decoruri, muzică, dans și lumini. Poate n-am exagera socotind că e unul dintre acei artiști ai scenei care ar putea afirma despre sine, flaubertian: Le spectacle c’est moi. Alexandru Tocilescu a iubit teatrul dincolo de orice consecințe și limite inteligibile ale omenescului. De altfel, volumul al doilea aduce sub ochii cititorului, în secțiunea Also Toca, un microeseu teatral semnat de regizor, o bijuterie de mare rafinament ideatic, unde se profilează asemănarea teatrului cu peștera din mitul platonician, întrucât se realizează mai întâi în planul gândirii și abia apoi capătă concretețea spectacolului. O piesă bine făcută e consubstanțială cu poezia și circumscrie al doilea grad al scriiturii: ,,Teatrul seamănă cel mai mult cu poezia. Frumusețea vine din metaforă, din imaginea închisă și nu explicată. În general, în teatru, tendința este de a desface, de a lămuri totul. Tentația mea este să re-încifrez textul sub forma unei posibile realități.” (II, p. 17)

Despre condiția regizorului, empatia și afinitățile cu actorii, conviețuirea în același spațiu sufletesc, vegheat de o aleasă cultură, aflăm dintr-un alt capitol al primului volum, Toca mărturisește (mai mult sau mai puțin), ce include unul dintre textele semnate de el însuși, precum și conferința susținută la Teatrul Național în 2011, într-un moment al bilanțului, dar și al unor apăsătoare presimțiri sepulcrale. Textul transcris al conferinței, alăturat unei îndelungate conversații cu Florica Ichim, constituie substanța unor pagini de neocolit ce alcătuiesc miezul biografic și ideatic al primului volum. Incursiunea panoramică într-un trecut personal va fixa câteva jaloane acute, cum ar fi represaliile fostei Securității la refuzul său consecvent de a accepta colaborarea, supravegherea agasantă prin informatorii din teatru și din cercul apropiat de prieteni, dovedită ulterior prin dosarul de urmărire informativă arhivat la CNSAS. Preferința sa pentru satira politică, îndeosebi pentru piesele dramaturgului Tudor Popescu (Paradis de ocazie, Concurs de frumusețe) nu e deloc întâmplătoare și trebuie înțeleasă în cadrul mai larg al protestului prin aluzii, prin metafore transparente, menite să ajungă cu ușurință la mintea și sufletul publicului, ocolind ermetismul unui teatru al simbolurilor. Deloc întâmplător, excelenta montare a piesei Hamlet, cu Ion Caramitru în rolul titular, a adus pe scenă un spectacol insinuant, în care nu Danemarca reprezenta țara-închisoare, ci România aflată sub teroare comunistă, sub asediul fricii și al abuzurilor de tot felul.

Interviurile selectate în paginile celor două volume survolează anumite nuclee tematice, din care amintim: selecția scenografului, a secretarului literar și a echipei tehnice, alegerea actorilor ,,cultivați, polivalenți, implicați în fenomenul artei teatrale, informați în diverse domenii de activitate, aflați în epicentrul vieții, și nu la periferia ei” (I, p. 47), vizualizarea spațiului scenic, curajul de a lansa actori tineri, mai puțin experimentați, dar foarte naturali și expresivi, libertatea și intuiția regizorului, comunicarea sa cu textul, vizualizarea spațiului scenic, teatrografia personală realizată de-a lungul timpului, concepția estetică despre raportul dintre fond și formă în teatru, polifonia limbajului teatral. În fiecare piesă caută valențe noi, actuale, racordate la lumea contemporană. Darul de a pune întrebări și de a construi un dialog viu și revelator din secvențe ce cresc cu suplețe una din cealaltă face diferența între calitatea interviurilor realizate, căci regizorul se închide sau se deschide asemenea unui evantai de reacții spontane. Convorbirile ce suscită un interes aparte sunt cele inițiate de Florica Ichim, Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Marina Constantinescu, Eugenia Vodă, Mirona Hărăbor, Marilena Țepuș, Despina Petecel Theodoru, cea care reușește, asemenea coordonatoarei lucrării, să propulseze discuția spre teritoriile muzicii, unde se întrevede o nedisimulată admirație a regizorului față de pianistul Dan Grigore. Dintre autorii preferați, Toca îi evocă adesea, pe Tudor Popescu, William Shakespeare, Sofocle, Ion Luca Caragiale, despre ale cărui opere consideră că impun o anumită maturizare a perspectivei regizorale, Daniil Harms, August Strindberg, Th. Denis Dinulescu, din opera căruia montează O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu, și Dumitru Solomon, autorul piesei Repetabila scenă a balconului, menținând în acest fel, și după 1990, un interes nediluat pentru satira politică.

Teatrografia comentată completează lucrarea cu sute de pagini de receptare critică, organizate potrivit cronologiei tuturor spectacolelor montate de Alexandru Tocilescu, de la debutul studențesc din 1971, cu Sânziana și Pepelea de Vasile Alecsandri, până la reluarea, într-o nouă distribuție, a musicalului Nevestele vesele din Windsor pe scena Teatrului Metropolis din capitală. Riguroasa selecție a cronicilor rescrie și în această secțiune o incitantă panoramă estetică, deosebit de utilă celor preocupați de fenomenul teatral românesc, de dialogul continuu dintre spectacol și publicul său. Spirit liber și nonconformist, regizorul Alexandru Tocilescu a investit întreaga măsura a umanului în proiecte de referință pentru teatrul universal.

***, Toca se povestește, vol. I-II, Ediție îngrijită de Florica Ichim. București: Editura Cheiron, 2015-2016.

Notă: Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 53 (153), nr. 11-12 (624-625), noiembrie-decembrie 2017