Adela Dragomir este psihoterapeut. Lucrează cu emoțiile. Știe să le extragă din casetele inimii, să le îmblânzească. Instrumentele cu care operează sunt cuvintele. Cu ajutorul lor ies la suprafață, docile sau tumultoase, labirinticele stări interioare.
Deși este o prezență activă în viața culturală a orașului, a publicat, până acum, puțin. A lăsat să treacă mult de la debutul în poezie (Colaj de tăceri, Editura Brumar, 2010). Rămâne-mă a apărut recent, la editura timișoreană Diacritic, păstorită de poetul Adrian Bodnaru. Textele sunt însoțite de ilustrațiile Corinei Nani.
Poezia Adelei este reflexul unei căutări de sine, la vedere, nedisimulate. Spune, în poemul Orașul cu picioare lungi: ”mă caut prin buzunare/ de puțin Dumnezeu/ dau peste frânturi de cer/ vin uscat/ pâine și teamă”. Timișoara va fi luminată cu aceste 33 de poeme, cu reflexele prelung subiective ale unor inedite cuvinte, rod al unei experiențe unice, performance-ul.
Poezia Adelei e ca un ecou, repetitivă, anabatică, sonoră. E poezia-performance, a întoarcerii, cu orice preț, cu toată ființa, spre lucrurile care contează. Chiar dacă realitatea proximă, în amalgamatele ei decupaje, ar rămâne în urmă, ca o dâră leneșă, de fum.
E poezia unui oraș care seamănă izbitor cu o ființă de care, la ceas de seară, pe la vecernii, pe la utrenii, ne-am putea îndrăgosti. Are brațe, picioare, ochi și inimă. Mobilele au apucături și tabieturi, ca oamenii. La fel, cuvintele, totul în jur se aseamănă cu ființele posesoare de inimi. E apropierea cea mai puternică dintre realități proxime. În timpul lecturii, se simte emoția pură, se simte cum pătimaș traversează ea poemul, se simte cum îl croiește după intensități diferite. În fiecare poem, există câte-un nucleu autentic, de întoarcere spre sine, care se lasă mai apoi dilatat, rotit ca, pe-o suveică, sensul. E plierea în poziția fetusului. Cu inima ferită de privirile reci, disprețuitoare, ale trecătorilor dintr-un bătrân oraș bănățean.
”și atunci/ m-am străduit să mă trăiesc, nu mi-a ieșit nici din greșeală/ decât în ziua în care m-am luat în brațe/ și m-am întors cu fața la viață.// O să mai scriu despre asta.” (fragment din Cu fața la viață); ”Azi am încercat să dorm… am reușit să mă iau în brațe,/ să mă caut, să mă găsesc și să mă îmbrățișez iar –/ să mă redau mie-mi, să mă simt.” (din IisusÎntâlnirea. Crăciunul de cuvinte)
Verbul rămâne-mă, dar asemenea lui și a trăi, cu forma să mă trăiesc, ori a reda, cu structura să mă redau mie-mi, sunt vestigii ale unei regresii în amintirea lecturii de factură romantică. Eminesciene reflexe ale unei poetici neomoderniste, care nu abdică de la statutul ei primar. Verbul a rămâne, intranzitiv, în limba română literară actuală, este esențial pentru înțelegerea semantismului acestor versuri confesive. Adela urcă, în poziția forte a titlului, un verb pe care-l asociază cu un indice pronominal. E construit, în asemenea fel, după modelul unor verbe din limbajul religios: ”Tu, Doamne, apără-mă de rele! Ferește-mă, Doamne, de rele!”. Pe de altă parte, se topesc în el, metaforic, ca într-un creuzet, toate verbele a rămâne din poezia scrisă la noi. În umbră, ca un reflex poetic, hologramatic, se profilează eminescianul ”O, rămâi, rămâi la mine…”, dar și a rămâne, din arghezienele versuri. ”Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas/ că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas.” (Scrisoare) sau strofa ultimă din De-abia plecaseși, construită prin raportare la același verb, a rămâne: ”Voiam să pleci, voiam și să rămâi./ Ai ascultat de gândul cel dintâi./ Nu te oprise gândul fără glas./ De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”. Ambele fac parte din ciclul Poeme noi, apărut în 1963. Lasă-mă să rămân ceea ce sunt, să mă regăsesc. – pare să spună poeta, prin sintetica formă verbală, atipică și neuzitată, rămâne-mă.
Poemele se aștern ca rândurile dintr-un jurnal adolescentin, constatări, fulgurante observații, interogații retorice, ca mișcările din dansul contemporan. O îmbinare senzorială, un dichis al formelor eterate, pentru care linia e sens direct sau ascuns. ”Stau cu mine în fiecare zi/ Mă ascult, mă vorbesc mie-mi, mă țin de mână.// (…)// Să văd lumina în fiecare e acum credința mea. Toți suntem parte din Ea./ Suntem lumini umblătoare prin lume. Peste tot este casa noastră.// În amintirea luminii, purtăm în noi căutarea.” (din În amintirea luminii). Trei lexeme domină poezia Adelei, de acum: inima, lumina și orașul.
Căutarea de sine este căutarea de divin. Poate cel mai frumos poem este Ziua când ai venit, din care citez câteva versuri: ”Ziua când ai venit a urmat unei seri/ când, de singurătate, am mers lipită/ de viața clădirilor din orașul meu,/ de inima și brațele lor.” Știu că Adela ține un jurnal emoțional. Așa-l numește. Am citit câteva fragmente publicate și mi se pare că între acela și poemele de azi e flux și reflux, depărtare și inevitabilă apropiere. E proiectarea pe un imens ecran interior a ființei poetice. E ființarea în numele poeziei.
La un moment dat, în poemul Just like Jesus, discursul poetic se retrage în sine, paradoxal, prin negarea actului creator: ”Aceasta nu e poezie, doar firave impresii/ gânduri spuse în grabă mie./ În oglindă pot părea celeste reflexii/ sau zâmbitoare litere întinse firesc pe hârtie.”. Adela își vorbește ca unei alte persoane, generând poezie monologată. Se încurajează. Se reinventează. E tradiționalistă și avangardistă, în același timp. Astăzi și ieri fuzionează pe versanții aceluiași vers. Lectura performativă, preluată-n tonurile unei muzici à la Jean-Michel Jarre sau căzută-n transa psihedelică, ne arată o cu totul altă Adela Dragomir. La lansare, fiecare exemplar din volumul Rămâne-mă a fost însoțit de un semn de carte pe care autoarea a marcat un cod. Prin acesta, doritorii pot ajunge ușor la poezia sonoră, la lectura-performance, în interpretarea Adelei.
Într-o arzătoare și puternic teatralizată căutare, poetei nu-i sunt suficiente cuvintele. Încearcă să inventeze altele, să le unească pe cele existente. Înfrățește firesc poezia cu muzica, dansul cu tăcerea. Totul se metamorfozează, devine complex, plurivalent. Se naște poezia-teatru, în care scenele și decorurile sunt minimale, se schimbă mereu și nu lasă loc de inutile interpretări. Poezia ei e asemenea unei ființe care palpită, cu o inimă la vedere, prin care sângele traversează vasele, anatomice ambarcațiuni. Totul pornește din inimă. Cuvintele de acolo țâșnesc. Într-o goană contra cronometru după viață și iubire.
Iată în câte chipuri se arată spectatorului, ascultătorului, poezia Adelei Dragomir:
Poezia ca amintire. Încap în ea bunica, bunicul, părinții, figura estompată a iubitului de atunci, în tușe groase, a celui de acum, într-un tangaj emoțional-existențial, care instaurează chiar starea de transă și detașarea de cele lumești.
Poezia-reprezentare a trăirilor intime, o exacerbare a lor, uneori, cu asperități retorice, cu asimetrii, cu volute, în spirale reciclate, țintind doar înăuntrul, prăpăstios, niciodată savant, cu firide de melancolice, domestice filosofii.
Poezia pe care am uitat-o. Unde? Pe o bancă, în așteptarea ființei iubite. (Poate fi și un volum cu versuri eminesciene.)
Poezia-reluare, transpunere a unor stări difuze la care cu greu se ajunge.
Poezia-refugiu, poezia-hipnoză, din aura căreia se iese felurit. Întregiți sau pulverizați.
Poezia ca mecanism de salvare și, oricât de paradoxal-desuet ar suna, ca psihoterapie.
Poezia ca stare generatoare de tonus, benefică, înălțătoare. Până la câștigarea celui mai sensibil prag.
Poezia-reflex și concordanță între ceea ce este acolo, în sinele cel mai profund, și ceea ce ar trebui spus cu voce tare, dezinhibat, nedisimulat. Câți dintre noi pot să o facă, oare?
Poezia ca detaliu al unor lumi interioare, poezia-conștiință și așa mai departe, într-un infinit carusel al definițiilor halucinante, care umplu golul dintre cuvânt și ființă.
Poezia-voal peste chipul artistului-performer la maturitate.
Poezia din bobul de rouă.
Poezia ca o rugă îndreptată spre cer.
Poezia.