Sapiens, dar nu pentru eternitate

Yuval Noah Harari este un istoric (tânâr – are numai 41 de ani) cu un parcurs public și cu un succes internațional cu totul remarcabile. De relativ puțin timp, îl avem și în românește – deocamdată, cu prima dintre cele două cărți cu care a bubuit pe scena internațională: ”Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”. Cartea a fost publicată, la jumătatea lui 2017, la editura Polirom, în excepționala serie de istorie (despre care am mai scris chiar aici, în revista 22) ”Historia”, coordonată de istoricul (la bază, să nu uităm că aceasta este!) Mihai-Răzvan Ungureanu. Tot aici, la Polirom, suntem asigurați, peste nu foarte mult timp, va apărea și al doilea volum de mare răsunet al lui Y. N. Harari – ”Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului”. A propos de succes, iată numai un indicator rapid și elocvent: ”Sapiens” a fost deja tradusă în peste 40 de limbi, cu un tiraj însumat spectaculos pentru o lucrare de istorie, care depășește deja lejer câteva milioane de exemplare și care face din Y.N.Harari unul dintre cei mai în vogă istorici ai momentului în lume – îmi vine să spun, mai ales în lumea occidentală. De altfel, și ”Homo Deus” pare să urmeze, în privința succesului de public, un destin foarte asemănător cu volumul precedent cu care aremulte asemănări de familie. Încă un amănunt: la tîrgul de carte din această toamnă, volumul lui Harari a fost, la vînzări, lider de top pentru Polirom.

Harari coperta

Încă ”două vorbe” despre autor, dintr-un unghi oarecum spectaculos sub raport mediatic: Harari e practician al meditațiai Vipasana” despre care spune, normal, ”că i-a schimbat viața”. De asemenea, se antrenează în direcția principiilor acestei meditații două ore în fiecare zi – o oră la începutul zilei și încă una la finele acesteia. Crede despre meditație – cu atît mai mult desprea cea pe care o practică el însuși – că este și o cale de cercetare. De altfel, cercetarea care a luat forma volumului ”Homo deus” îi este dedicată maestrului său de meditație. Pe de altă parte, există referințe publice despre Harari care spun, a propos de meditație, că, în fiecare an, se retrage pentru 30 de zile sau chiar mai mult în tăcere, fără cărți și fără social-media în imediata sa apropiere. În restul anului însă este un foarte eficient utilizator al social-media, canalul său de youtube – acolo unde a dezvoltat, între altele, în calupuri video care s-au bucurat de o apreciere considerabilă, multe dintre liniile de discurs din ”Sapiens. Scurtă istorie a omenirii” și care îl ajută să facă și cursuri online-  avînd o audiență remarcabilă.

Pentru săgeata istoriei cu care lucrează profesorul de la Universitatea Ebraică din Ierusalim –o  săgeată care este departe de a se fi înfipt în ținta către care a pornit și pe care, la acest moment, o putem doar presupune, nicidecum indica așa cum indicăm ceva de ordinul unei certitudini – există cîteva mari momente care echivalează cu un fel de revoluții ale ”istoriei omenești” (revoluție, nu neapărat evoluție…). Patru mai precis: a) revoluția cognitivă; b) revoluția agricolă; c)unificarea umanității; d)revoluția științifică. ”Sapiens” este cel care face ”revoluția congnitivă” și se impune în cele din urmă în fața celor cu privire la care trebuie să țină multă vreme, o spune, Harari, ”un secret încă și mai tulburător”. Se impune, însă nu definitiv, nu în absolut.  Iată despre ce ar fi vorba: ”Nu doar că avem o mulțime de veri necivilizați: cîndva am avut mulți frați și surori. Suntem obișnuiți să ne gîndim la noi înșine ca la singurii oameni, fiindcă în ultimii 10.000 de ani specia noastră a fost într-adevăr singura specie umană. Totuși, adevărata semnificație a cuvîntului om este ”un aparținător aparținînd genului Homo” și au existat multe alte specii ale acestui gen în afară de Homo sapiens. Mai mult, așa cum vom vedea în ultimul capitol al cărții, într-un viitor nu chiar atît de îndepărtat s-ar putrea să trebuiască să ne luptăm din nou cu oameni non-sapiens.”. În termenii celor patru etape istorice propuse de Harari ca mari borne temporale care marchează istoria omenirii, primele trei sunt, net și integral, în beneficiul sporirii ființei lui ”homo sapiens”. Cea de-a parta, cu siguranță de departe cea mai spectaculoasă, mai diversă și mai rapidă dintre toate, îi dă aceluiași ”homo sapiens” o putere fără precedent – una cîteodată literalmente demiurgică -, așa încît ceea ce promite, în progresii geometrice uneori, revoluția științifică are deja premise, crede (și încearcă să argumenteze) Harari pentru a pune, serios și poate chiar decisiv, în criză pe cel care este dirijor și creator al acesteia.

Cu un discurs proaspăt și provocator, Harari reconstruiește începuturile omenirii cu foarte multă imaginație și menține foarte sus această ștachetă și cînd se apropie de modernitate și de contemporaneitate. Ceea ce se traduce inclusiv prin aceea că, despre mari teme ale istoriei moderne și contemporane, unghiurile de intrare și perspectivele de înțelegere cu privire la ele avansate de Harari sunt chiar suprinzătoare. Iar unele dintre aceste perspective propuse sunt atît de tari, de tranșante încît ceea ce deținem în materie de cunoaștere drept certitudini poate fi serios clătinat.

În alte cuvinte, în cele ale autorului de fapt, ”această carte a început prin a prezenta istoria drept stadiul următor dintr-un continuum în care fizica e succedată de chimie, iar aceasta de bilogie. (…)Desigur, selecția naturală i-a dat lui Homo sapiens un teren de joc mult mai mare decît i-a dat oricărui alt organism, dr acest teren a avut totuși limitele sale. Consecința a fost că, în ciuda tuturor eforturilor și realizărilor, sapiens sunt incapabili să se elibereze de limitele lor determinate biologic. Însă  în zorii secolului XXI acest lucru nu mai este adevărst: Homo sapiens transcende aceste limite. El începe acum să anuleze legile selecției naturale, înlocuindu-le cu legile proiectării inteligente.”. Am ținut să citez acest pasaj în mod special, fiindcă el semnalează, discret de data aceasta, o notă care e în multe alte rînduri ilustrată de tipul de discurs, unul mai rar întîlnit la un istoric, pe care îl practică Yuval Noah Harari: anume, un dublaj savant pe care, fire curioasă și istoric foarte aplicat și deschis către alte domenii (azi, revoluționare și/sau de graniță), Harari îl asigură dinspre noile științe câtorva dintre marile și fecundele locuri comune (folosesc sintagma ”locuri comune” într-un sens retoric – ca ”rezervoare masive de sens”) ale istoriei omenești. Altfel spus, istoria pe care o gîndește și pe care o povestește – cu un șarm ieșit din comun – Yuval Noah Harari nu este nici în afara marilor narațiuni ale metafizicii, dar nici în afara unor inserturi la zi care vin, să zicem, dinspre neuroștiințe sau dinspre biologia de azi. Trebuie spus neapărat aici că acestea nu sunt singurele științe pe care Harari le convoacă în sprijinul discursului său – achiziții numeroase din istoria militară, din sociologie, din psihilogie, din arheologie, din astronomie, din fizica cuantică și nu numai, de fapt, vin să argumenteze o poziție sau alta dintre cele exprimate. Acest tip de aliaj special cu care lucrează istoricul israelian nu vrea să însemne, desigur, că ”scurta sa istoie a omenirii” capătă statutul unei științe exacte – fiindcă se referă des la achiziții care vin dinspre acestea și dinspre științele experimentale; dar ea capătă, în mod evident, o greutate și un profil neobișnuite. Este o istorie pe care o putem numi ”de graniță”, în sensul în care ea se naște și stă foarte bine ”în picioare” la intersecția mai multor științe și discipline.

Într-un pasaj din epilogul cărții despre ”Sapiens…” – un final, cum să spun, foarte deschis (dovadă și că unele dintre liniile directoare ale acesteia fac ”pilonii” grei din următoarea carte a istoricului israelian ) -, Yuval Noah Harari notează, succint, că ”acum 70.000 de ani, Homo sapiens era încă un animal neînsemnat  care își vedea de treburile lui într-un colț al Africii. În următoarele milenii s-a transformat în stăpânul întregii planete și teroarea ecosistemului. Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobîndească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și de a distruge.”Ceea ce urmează, în pagina finală a cărții, nu face decît să întărească tușa critică pe care o privilegiază Harari cînd ”personaj” principal al unui argument sau al altuira cu care lucrează este homo sapiens. A propos de noua zeitate, finalul paginii care marchează epilogul demonstrației din această carte conține o interogație: ”există ceva mai periculos decît niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?”. Întrebarea e chiar despre noi, oamenii, și, formulată atât de tranșant și de puțin măgulitor, ea consună cu linia majoră în care merge această carte, neobișnuită, extraordinar de provocatoare și foarte foarte bine scrisă. Pentru dezbaterile cu profil istoric, pentru filozofia istoriei, pentru spațiul nostru public în general, aș îndrăzni să spun direct că avem de-a face cu o carte-eveniment.

 

Notă: acest text a fost publicat, în versiune primă, în revista 22.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *