1.Matei Călinescu a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți români în instituțiile academice din Occident pe zona de eseu, literatură și teorie literară. Profilul său academic și editorial este unul cu adevărat remercabil.
Polirom.ro: “Matei Calinescu (1934 – 2009) a fost profesor de literatura comparata la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A parasit Romania in 1973, lasind in urma citeva carti de critica literara (Titanul si geniul in poezia lui Eminescu, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1964; Aspecte literare, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1965; Eseuri critice, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1967; Eseuri despre literatura moderna, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Clasicismul european, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangarda, Bucuresti, Editura Eminescu, 1972; Fragmentarium, Cluj, Editura Dacia, 1973), poezie (Semn, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968; Versuri, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Umbre de apa, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972) si un scurt roman (Viata si opiniile lui Zacharias Lichter, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1969), pentru care a primit Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1969). In Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (Bloomington, Indiana University Press, 1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (editie revazuta si adaugita, Durham, N.C., Duke University Press, 1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema, Amsterdam si Philadelphia, John Benjamins, 1988), Rereading (New Haven, Yale University Press, 1993). Impreuna cu Ion Vianu a publicat in romaneste Amintiri in dialog (Bucuresti, Editura Litera, 1994, ed. a doua, Iasi, Polirom, 1998, ed. a treia, Iasi, Polirom, 2005). La Editura Junimea a publicat Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (2006). La Polirom au mai aparut Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (2002; Marele Premiu al ASPRO), A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii (2003; Premiul AER pentru stiinte umane), Portretul lui M (2003), Viata si opiniile lui Zacharias Lichter (2004), Tu: elegii si inventii (2004), Cinci fete ale modernitatii. Modernism, avangarda, decadenta, kitsch, postmodernism (editia a II-a revazuta si adaugita, 2005), Un fel de jurnal (1973-1981) (2006) si Mateiu I. Caragiale: recitiri (2007).”
2.” Lumea spre care ne indreptam este, prin firea ei, potrivnica mitizarilor. Este o lume mai intelegatoare, relativista, nu in sensul rau al cuvintului. Exista la noi un soi de prejudecata impotriva relativismului. Dar relativismul moderat are si el meritele lui. Implica spiritul critic, o anumita distanta, refuzul angajarilor irationale. Nu cred in mituri nationale. Putem sa avem miturile noastre individuale. Dar o cultura bazata pe mituri si idolatrii o angajeaza pe un drum gresit.” Interviul din care a fost selectat acest fragment poate fi citit aici:http://www.observatorcultural.ro/Nu-avem-nevoie-de-idoli-si-de-mituri.-Interviu-cu-Matei-CALINESCU*articleID_12717-articles_details.html
3.Editura Polirom este cea la care au apărut cele mai multe titluri în limba română ale profesorului Matei Călinescu. Le găsiți aici: http://www.polirom.ro/catalog/autori/calinescu-matei/
4.Adriana Bittel despre Matei Călinescu: “In carcotasa noastra lume literara, n-am auzit pe nimeni sa spuna vreo vorba rea despre Matei Calinescu. Imensa lui inteligenta calda nu putea starni decat admiratie-iubire. Se stie ca notorietatea e o proba revelatoare a caracterului. Si dupa ce ajunsese in elita mondiala a teoreticienilor literaturii (unora si o faima locala li se suie la cap), Matei Calinescu ramasese acelasi om prietenos, fara pic de morga, receptiv la interlocutori, de o bunavointa si o civilitate naturale. Sensibil, vulnerabil si melancolic in fiinta lui adanca – dovada poemele si confesiunile -, liderul generatiei ’60 a avut parte de vremuri potrivnice calitatilor sale intelectuale si morale.”
5.Portretul lui Matei Călinescu la Universitatea Indiana din Bloomington: http://www.indiana.edu/~complit/about/Calinescu.shtml
6.Matei Călinescu despre cutremurătoarea carte, “Portretul lui M.”: „Acest portret biografic al fiului meu, care s-a nascut la 24 august 1977, in Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, si a decedat, inainte de a fi implinit 26 de ani, la 1 martie 2003, in orasul natal, a fost scris in patruzeci de zile dupa moartea lui, in acele patruzeci de zile simbolice de dupa moartea oricui. In acele zile n-am putut face nimic altceva decit sa ma gindesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, incercind sa deslusesc adevarul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat in tot acest timp si care, stiam, urma sa se risipeasca inevitabil in tirziul cetos al memoriei. N-am numarat zilele, dar intimplarea a facut ca in cea de-a patruzecea sa ma simt impacat cu durerea mea, inseninat in tristete. A ramas aceasta meditatie despre viata lui, dar si despre acea parte din viata mea in care m-am straduit sa inteleg enigma intrupata de el. Enigma n-am inteles-o, dar am inteles altceva: ca el a fost, asa cum a fost si cum continua sa fie pentru mine, un dar.”
7.Mircea Martin despre o lucrare de teorie fundamentală a lui Matei Călinescu – “Cele cinci fețe ale modernității”: „Cinci fete ale modernitatii e mai mult decit o istorie conceptuala, e o sinteza de cultura din care nici o problema majora a Modernitatii nu lipseste. Reperele conceptuale pe care le alege Calinescu ii ingaduie sa construiasca din sectiuni o imagine globala coerenta. Epocii noastre nu-i ramine decit sa se recunoasca in ea.”
8.Marta Petreu: “Este omul cel mai liniştitor şi mai calm pe care l-am cunoscut vreodată. Lîngă el te simţeai, dacă nu în siguranţă, măcar protejat, atîta cît este omeneşte posibil. M-am lipit de el imediat ce l-am întîlnit, în vara anului 1997, la un colocviu din Bucureşti. Îmi place să cred că m-a acceptat fără probleme. Îl ştiam din cărţi şi din poveştile Laurei Pavel şi-ale lui Ştefan Borbély, care îl văzuseră în mediul lui, în familia lui, în casa lui americană şi mare din Bloomington. Îşi purta misterul în mod discret, cu eleganţă, cum discret îşi purta şi originea – boierească, am aflat eu de la el la un moment dat. În calmul lui, părea pregătit să înţeleagă orice taină şi să accepte orice bizarerie. Cînd, mai tîrziu, l-am văzut împreună cu soţia lui, cu Adriana, mi-a fost şi mai drag, căci creşteau unul prin celălalt într-un mod firesc, ca o pereche ce a trecut prin multe, de la bucurie la cele mai mari dureri. Îşi cîştigase, presupun că şi din cărţi, nu numai din propria experienţă de viaţă, o nobleţe intelectuală şi morală de care nici măcar nu părea conştient şi care reprezenta armătura interioară a prezenţei lui. Cînd însă venea în contact cu oameni din generaţia lui, putea deveni implacabil, căci respingea, cu un instinct sever al curăţeniei morale, orice ambiguitate. Într-o seară, acum doi ani, mi-a arătat din stradă casa în care se juca în copilărie, casa bunicului lui, şi am realizat concret ceea ce ştiam în mod abstract: că Matei a fost la origine şi boier, şi bogat, dar că asta nu avea într-un fel nici o importanţă pentru el, cel de-acuma, că pentru el important era altceva, ceea ce făcuse singur, felul cum făcuse faţă vieţii, felul cum îşi împlinise destinul uman, cum îşi crescuse fiul şi apoi cum şi-l jelise, scriind pentru el două cărţi; sau felul cum se uita la Adriana; ori privirea în care îşi scălda un prieten.
Îmi amintesc o zi de primăvară cu el în Munţii Apuseni. Matei venise la Cluj, avea un curs la Litere, întins pe mai multe săptămîni. Ca alţi profesori români ce aveau pentru noi miraculoase cariere în universităţile de „afară”, ca Balotă, de pildă, şi Matei venise, dintr-un nemărturisit, dar manifest patriotism, să fie de folos; şi accepta, de dragul ideii că predă în România, şi plata proastă, şi condiţiile studenţeşti de viaţă, camera de cămin din Parcul Babeş. Atunci, într-o duminică, l-am dus, eu şi Ion Vartic, nu departe de Cluj, să vadă o localitate de vis, ce mai păstrează aerul secolului al XIX-lea, Rimetea sau Torockó, cu case vechi, albe, cu o piaţetă pietruită şi umbroasă, cu pîrîiaşe de munte ce cad în jgheaburi de piatră. I-a plăcut şi tîrgul de oieri la care am ajuns din întîmplare, şi satul, alb, pur, perfect. În piaţeta centrală, a intrat fraudulos în perimetrul îngrădit al unui mic monument al eroilor din al doilea război mondial – unde, spre amuzamentul lui, se mai afla încă, din revolute vremuri, neatinsă de căderea comunismului, o stea roşie – şi mi-a cules, cu un mic zîmbet triumfător, o lalea stingheră care înflorise în iarbă. Ar fi avut chef de o ascensiune pe munte, era echipat corespunzător, dar pînă la urmă s-a mulţumit cu o plimbare prin sat, pe la moara de apă cu roată, apoi pe pajiştile de sub munte, de unde şi-a cules un buchet de piciorul cocoşului. Era o zi de primăvară senină, Matei însuşi era senin şi frumos.
Şi profesional, şi uman, puteai învăţa multe de la el. Ieşise de multă vreme din graniţele exegezei strict literare, practicînd o interdisciplinaritate suplă, care-i permitea să abordeze întregul obiectului de cercetat, aşa că a avut acasă o autoritate enormă şi deplin meritată. În plus, avea geniul formulărilor paşnice; afirmaţiile lui despre Eminescu sau Eliade, de pildă – care, făcute de I. Negoiţescu, de Norman Manea sau de un altul, stîrnesc şi acum pornirile exterminatoare ale unei anumite părţi a publicisticii româneşti – foarte exacte şi dure în fond, elegante în formă, au fost primite fără nici o împotrivire.”
9.Matei Călinescu:
“…Numai Bach, numai Bach – scriind şi ascultând,
ascultând şi scriind, după M, despre M.
Din când în când, sunetele devin trepte spre cer.
Cercuri deschise şi scări în spirală urcând,
sclipiri de stele în ape lente, vârtejuri în care dansează o lumină
extraterestră, tăceri pline de îngeri absorbiţi
în ecuaţii. Gheţuri incendiate, răsfrângeri în oglinzi paralele,
ocheane învârtindu-se mai repede, mai încet, prin care vezi,
mari, mici, imagini din alte lumi, locuri în care se aud soarele şi luna,
şi râsul în aer înalt a lui M… Chemări şi răspunsuri în fugi stricte,
mişcări visătoare pe o riglă de calcul din care ţâşnesc cifre iluminate,
ecouri de cascade matematice, grupuri străvezii, lucruri de taină
transparentă ca şi cum n-ar fi, zenituri cu păsări.
Grote misterioase în ureche, în care intră cu paşi ritmici
fantomele ţăranilor dansatori de altădată, sărind obstacole imaginare,
executând esenţa dansului, cu fâlfâit de aripi la picioare.
Paşi prin imponderabilitate, priviri în care uimirea se transformă
în gândire şăgalnică, chemări de fugă, apoi clopote
legănate într-o noapte abia auzită, sfântă, simplă ca un coral;
semne în alunecare indescifrabilă şi totuşi atât de clare, atât de pure, atât de incontestabile… Numai Bach, numai Bach…”
10.Poem de Matei Călinescu
Trebuie să așteptăm fără să așteptăm
Îmi închipui tot felul de lucruri când cineva tace îndelung,
când nu răspunde la o întrebare ca şi când n-ar fi auzit-o,
când schimbă vorba, când nu răspunde la o scrisoare
ca şi când n-ar fi primit-o, când tace virtual în lumea virtuală
a mesajelor electronice. Îmi închipui tot felul de lucruri:
supărări, reproşuri, păreri nedeclarate, amânate, greu de pus în cuvinte,
o indiferenţă care mă doare, o neglijenţă care mă înfurie, sau
cine ştie ce întâmplare nefericită care mă îngrijorează,
o suferinţă, o boală de care n-am cum să ştiu, pe care
mi-o imaginez abstract, pentru câteva clipe, după care
incertitudinea revine – poate c-am spus ce nu trebuia spus,
poate că spusele mele au redeschis o rană veche sau nouă, nebănuită,
poate că aşteptarea mea nerăbdătoare, anxioasă chiar, e absurdă,
poate că ar trebui să am răbdare – o răbdare netulburată şi
să uit să aştept – deşi eu aştept mereu ceva, totul, deşi eu,
nu ştiu de ce, sunt o fiinţă făcută din aşteptare – din aşteptări mici şi mari,
din aşteptări imense care nu se vor sfârşi niciodată – şi din
nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,
împiedicându-mă să fiu ceea ce aş putea fi.
El a fost pentru mine marea lecţie vie pe care n-am învăţat-o,
sau am învăţat-o prea târziu.
Am vrut totdeauna să înţeleg tăcerile lui, să mă strecor în mintea lui,
s-o citesc, fie şi ca pe un manuscris greu de descifrat – dar nu,
tăerile lui erau prea îngereşti ca să fie înţelese
de un om cu imaginaţia minciunii ca mine, cu imaginaţia prefăcătoriei,
a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităţilor distructive,
a adevărurilor care se vor luate drept minciună,
a minciunilor adevărate, a duplicităţilor, a ascunzişurilor suferinţei,
a sofismelor de conştiinţă, a mândriilor rănite şi a tristeţilor jucate teatral
şi, astfel, anulate. tăcerile lui erau prea îngereşti pentru mintea mea
poluată de bănuieli, presupuneri, ipoteze întortocheate, subtilităţi psihologice
care-şi greşesc totdeauna ţinta. Am vrut să înţeleg tăcerile lui,
pe care ar fi trebuit să le respect, neînţelegându-le.
Lecţia lui, pe care am învăţat-o prea târziu, e aceasta:
trebuie să îngenunchem în faţa a ceea ce nu putem înţelege cu nici un chip.
Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm. trebuie să fim blânzi…
Să nu ne aşteptăm la nimic…
