Interviu DOINA JELA: Despre arhitectura VILLEI MARGARETA

,,Pentru ca cititorul să te citească, trebuie să te creadă, dar să te creadă cam în maniera în care atunci când se joacă, uitând de sine, copilul crede că e de-adevăratelea”

Întâlnirea cu Doina Jela reprezintă una dintre acele rare întâmplări așteptate cu emoție și nerăbdare. La invitația Ralucăi și a lui Otniel Veres, fondatorii editurii și librăriilor Ratio et Revelatio, Doina Jela a sosit la Oradea, la începutul lunii noiembrie, pentru lansarea romanului Villa Margareta și susținerea unei serii de conferințe și dialoguri pe teme generoase, de ardentă actualitate, precum formele de recuperare a trecutului recent, relația dintre istorie și jurnalism, docuficțiunea.

Cu acest prilej, am invitat-o să-mi acorde un interviu pentru revista LaPunkt, pornind de la romanul Villa Margareta. Din fericire, interviul a devenit un autentic dialog, prelungit în timp datorită afinităților culturale

Maria Hulber. Dragă Doina Jela, ne-am întâlnit la Oradea cu prilejul lansării romanului Villa Margareta, un moment esențial pentru mine, pentru nuanțarea propriei receptări asupra acestei remarcabile opere de ficțiune. Ne-ai mărturisit câteva detalii din perioada începuturilor sale, ceea ce mi-a întărit convingerea că scrierea ei a presupus o consistentă investiție de timp, de energie și de uluitoare imaginație creatoare. Cum și când s-a născut ideea scrierii acestui roman? Cât a durat actul elaborării sale?

Doina Jela. Dragă Maria Hulber, lasă-mă să încep printr-un ocol. Sunt aproape doi ani de când a apărut Villa Margareta și eu nu încetez să mă minunez de efectul pe care îl are asupra unui număr de cititori extraordinari, ca tine, care nu se sfiesc să formuleze la adresa ei aprecieri mult ieșite din comun, încât i-au creat reputația unei cărți complicate, grele, rebarbative, greu de scris și în concluzie greu de citit. O reputație pe care n-am dorit-o pentru ea, cum niciun autor nu cred că-i dorește unei cărți a lui. Timpul foarte îndelungat de elaborare a ei a constat mai ales în enorme perioade de întrerupere și chiar de uitare. Din 1990, când am scris prima suta de pagini – romanul adus în 2012, de Relu-Rafaelu la redacția unde lucrează personajul narator care NU întâmplător îmi poartă numele, fiindcă asta e formula pe care mi-am ales-o, amestecând realul cu ficțiunea – și rama în care l-am așezat, anul 2012, cu cotidianul lui, dar și cu flash- backurile provocate de lectura acelui roman, s-au scurs 22 de ani, nu? Dar în acești 22 de ani eu am scris vreo 10 cărți, am tradus alte 10-15, am redactat și editat zeci de autori, mulți debutanți, care sunt azi autori cu o reputație bine stabilită, am coordonat colecții ca Procesul comunismului și Actual. Or, de activitatea asta a mea sunt mai sigură decât de oricare din cărțile mele amânate ani lungi, probabil și de teamă. Și nu cochetez. Sunt mândră de mâna bună pe care am avut-o contribuind la debutul Monicăi Heinz, al Clarei Mareș, al lui Antonio Momoc, al Constanței Ghițulescu, al lui Alin Rus, al Simonei Preda, sau traducând Boris Souvarine, Stéphane Courtois, Marguerite Yourcenar, Nancy Huston ori Olga Lossky. Cărțile Monicăi Heinz sunt în bibliografia studenților în antropologie și sociologie de la noi și o citează în cărțile lui un autor de calibrul lui Vintilă Mihăilescu. Unii au luat premii de debut. Ceilalți au făcut deja adevărate cariere. Am făcut singură antologii, sau am semnat cărți în colaborare cu Neculai Constantin Munteanu sau Vladimir Tismăneanu, sau Vladimir Bukovski. Nici propriile mele cărți non-fictive nu au fost rău primite. Și eu am luat premii cu ele.

Ăsta a fost ocolul. Concomitent cu mirarea de care-ți spun, și cu surpriza plăcută pe care mi-o creează receptarea asta dincolo de așteptările mele, la fiecare nouă cronică, și au fost vreo douăsprezece, eu mă cam îndepărtez afectiv de Villă, a cărei scriere n-a durat totuși mai mult de doi ani și jumătate. Iar îndepărtarea asta se întâmplă fiindcă mult mai mult m-a chinuit continuarea ei, la care am moșmondit tot doi ani, după patru-cinci ani de aproximări, bâjbâieli și gestații… neduse la termen, și abia i-am dat acum de capăt. Dacă i-am dat. De fapt, am pus-o în carantină ca să mai citesc vreo… trei mii de pagini pe tema ei…

M.H. Într-un interviu despre Villă, afirmi că în cărțile non-fictive n-ai avut decât de asamblat „ingenios” fragmentele de real puse la dispoziție de documente.. Cum s-a produs și cum ai simțit trecerea dinspre scrierile tale non-fictive de până acum, publicate într-o notă jurnalistică și factuală, spre literatura cu totul aparte din Villa Margareta, numită docuficțiune?

D.J. Lucrul la cărți non-fictive a constat într-adevăr exclusiv din selecția și apoi în asamblarea unui material brut, interviuri, varietăți de documente provenind din arhive ale securității, arhive private, scrisori, fragmente culese din alte cărți, comentarii proprii, corelări de documente, dar nici acolo totul nu s-a redus la o arhitectură agreabilă, ca „un joc de cuburi”. Decât că ea a atras, în special atenția. Din cauza asta, sau grație acestui meșteșug dobândit cu anii, Lia Faur a zis, într-o discuție pasionantă pe care am avut-o cu ea la Arad, că Villa Margareta e cartea unui inginer, ceea ce m-a măgulit. Apoi a adăugat că e cartea unui bărbat, ceea ce nu m-a măgulit mie în sută. Așa că luată prin surprindere și ca să închei discuția pe tema asta, cred că i-am spus mai degrabă o prostie: că în privința asta, între bărbați și femei nu există deosebiri prea mari! Or există câteva femei al căror scris îl admir foarte tare tocmai fiindcă sunt femei. Mi-a mai folosit la ceva lucrul cu documente. M-a ajutat să iau o anumită distanță, să-mi tratez propria experiență și viață ca pe un document, cu răceală, rezervă, ironie, autoironie și sigur, să-i pun toate măștile pe care ficțiunea îți dă voie să le pui. Ba chiar să-i adaug toate faptele și întâmplările nefăptuite și neîntâmplate, de care se servește orice minciună care aspiră să spună adevărul…

M.H. Și eu consider că Villa e o carte puternică, densă, de mare forță ideatică și narativă. Se simte lucrul intens cu documentele de arhivă, ce creează distincte ecouri de autenticitate în jocul ficțiunii. Divulg puțin din conversația noastră anterioară interviului, și anume propria-ți mărturisire că ai scris cu o deosebită plăcere paginile de „documente” din roman. Păstrează acestea urme de realitate sau sunt în totalitate reflexii ale imaginației? În ce cheie trebuie citite, înțelese?

D.J. Ca și tine, Maria, dar oricum mai de la începuturile accesului nostru la arhive,  de pe vremea când el fiind interzis era… nelimitat, am citit atâtea documente de arhivă, că acum, dacă m-ai trezi din somn și m-ai pune să pastișez o specie, oricare, ți-aș improviza pe loc cele mai convingătoare note de urmărire pe stradă, de ascultare cu microfonul, de înregistrare a convorbirii telefonice, raport al unui agent după discuția cu informatorul lui, nota informativă ca atare, memoriu, caracterizare, etc. ! Anii 90-95, mult înaintea înființării CNSAS și a nesfârșitelor negocieri cu SRI ce documente să dea, ce să nu dea, sunt anii în care am avut acces, prin metode moștenite din comunism, la documentele din care au rezultat Cazul Nichita Dumitru, Această dragoste care ne leagă și chiar Drumul Damascului, în parte. Erau, și la Arhiva fostei Securități din Romancierilor, oameni care lucrau în fosta securitate fără să fie îndrăgostiți de instituție și nici prea mândri de munca lor. Și te ajutau, riscând, să vezi în vraiștea de acolo documente care mai târziu nici n-au mai apărut undeva. Am scris deci, în Villă aceste pastișe cu plăcere, dar și din necesitate. Voiam să spun ceva despre personajele mele, ca să le fac vii și credibile. Cu vocea cui spuneam acel ceva? Care era mai potrivită dintre vocile posibile? A unui delator? Atunci am născocit o notă informativă. A unui securist? Am inventat un raport. Mi-a plăcut să dialogheze ei între ei? Am inventat o înregistrare cu microfonul și așa mai departe…. Am vrut să schimb perspectiva asupra personajului, să nu aibă doar lăudători, am inventat o delațiune, sau mai multe…. Sunt deci toate documente fictive, pe care le-am  scris însușindu-mi registrul  lor stilistic.

M.H. Care este sursa fotografiilor și desenelor insolite din Villa Margareta? Cum interferează imaginile cu substanța, cu viața înscrisă în paginile ficțiunii?

D.J. Încă o dată, pentru ca cititorul să te citească, trebuie să te creadă, dar să te creadă cam în maniera în care atunci când se joacă, uitând de sine, copilul crede că e de-adevăratelea. Pentru acest plus de credibilitate, am adăugat poze. Și pentru un plus de surpriză, de inedit și în același timp de familiar. Căci, să ne amintim, cărțile cu povești au întotdeauna și poze. Așa că am pus poze: „Vlad Cernescu la pescuit” este fratele meu, „Fetița cu ochii triști de la Sinaia” este nepoata mea, mâna cu ceasul, care o îmbrățișează, e a mea, de acum… 35 de ani, cu „Ochii vară-mi Jeni” e o întreagă poveste, o lună întreagă am umblat cu aparatul foto după mine, uitându-mă la fete și femei tinere și riscând să fiu luată drept un pic dusă cu pluta, până i-am găsit, acei ochi… „Diagrama Ishikawa” și celelalte desene sunt făcute de doi arhitecți, prietenul meu Vova Munteanu și altă nepoată Cristina Elena Enache. Și tot așa….

M.H. Mulți cititori ai romanului afirmă că-și regăsesc, în acest fascinant ,,joc de cuburi”, cum atât de inspirat îl numești, o fărâmă din propriul trecut, mai ales din perioada dinainte de 22 decembrie 1989. Cum s-ar explica această apropiere afectivă? Are literatura de ficțiune aceeași forță de reconstituire a trecutului precum documentele realității, indiferent de felul acestora?

D.J. Pentru mine asta e o confirmare că măcar în această privință mi-am atins scopul. O prietenă a plâns de la un capăt la altul al poveștii de amor între Vlad și Letiția și mi-a spus că e povestea ei. Altcineva spunea într-o cronică că în orice oraș de provincie a existat un Vlad Cernescu. Iar cineva, care, la fel ca tine,  a scris despre carte cu mare admirație, mi-au spus că pe „Vlad Cernescu al lui” nu l-a văzut și nu l-a sunat de 30 de ani și după ce a terminat de citit Villa Margareta, a avut un imbold să afle ce mai face dar nu a îndrăznit. Iar la câteva ore acela l-a sunat și i-a cerut să se vadă!!! După 30 de ani

Explicația? Scrii, rescrii și iar rescrii până crezi și tu în ce ai spus și atunci o să te creadă și cine te citește. Dar faptul că s-a regăsit multă lume de vârsta mea în trecutul acesta nu e de mirare. L-am trăit toți în una sau alta dintre ipostazele pe care, aproape exhaustiv, am vrut să le ilustreze personajele mele: marginali, onești, adaptabili, lași, tăcuți, guralivi, ratați, activiști, securiști, etc. Smaranda Vultur spune că acesta e romanul generației noastre. Nu e puțin lucru, nu?

Aș avea o adăugare specială la puterea literaturii de ficțiune. Am o enormă admirație pentru Svetlana Aleksievici. Cărțile ei nu conțin o literă fictivă. Și totuși câtă forță de  sugestie rezultă din felul în care selectează și asamblează documentele. De unde știe  ea care document din miile pe care le înregistrează ne vor răvăși, ne vor tulbura, ne vor bulversa? Știe din geniul ei de scriitoare. Nu e, îți dai seama, o comparație. E o reverență și o afiliere, dacă vrei. Și o profesiune de credință. Ceea ce documentul nu-ți dă și ficțiunea da e plăcerea scrisului: plăcerea de a inventa povești.. E și un motiv că rămân pe granița care nu-mi pare de netrecut într-un sens și în celălalt între ficțiune și nonficțiune.

M.H. Ceea ce ne povestești despre reacția unor cititori după lectura Villei Margareta îmi întărește convingerea că o asemenea ficțiune, ce redă iluzia realității, ar putea crea în imaginația lor efectele unui sindrom de tip Don Quijote, adică falsa certitudine că întâmplările și personajele sunt întru totul aievea. Explicațiile de ordin estetic ar deveni inutile în acest caz al convingerilor nestrămutate. Crezi că ar exista posibilitatea apariției unor astfel de confuzii totale între realitate și ficțiune?

D.J. Nu neapărat, să știi. Colajul nu e chiar descoperirea mea, în fond. L-a consacrat arta pop încă de acum cincizeci de ani, nu? Aproape toți oamenii care au citit-o și au avut o „tribună” unde să se exprime, o revistă, un blog, o publicație on-line, au simțit nevoia să scrie despre ea, fără să fie deranjați sau uimiți de inserțiile de real, menite să facă și mai plauzibilă ficțiunea,  și  ficționalizându-se,  de-realizându-se prin însăși această  operație. .Și au fost, repet, publicații și voci importante: Formula As, Vatra, Steaua, Tomis, Orizont, La Punkt, Timpul, România literară, respectiv, Adriana Bittel, Smaranda Vultur, Felix Nicolau, Cristi Pătrășconiu, Eli Bădică, regretatul Mircea Țuglea… Am avut  invitații la lansări precedate sau urmate de conferințe la Arad , Iași, Constanța, Tg. Mureș, Brașov, Timișoara, Oradea, București. Am dat, pe marginea ei, șapte interviuri  ample și cu acesta opt. Și tot așa, n-a confundat nimeni ficțiunea cu realitatea, deși în carte apar  nume reale din lumea artistică, politică, literară a momentului în care plasez eu narațiunea cadru: Sanda Golopenția, Alexandru Tomescu, Stelian Tănase, Traian Băsescu, sunt citate versuri reale din poeți adevărați. Vreau să zic nimeni de bună credință. Celelalte „incidente” iritări, răni de cu totul altă proveniență, pe care, fără să vreau, cu cartea mea le-am zgândărit, n-aș vrea să le invoc aici.

M.H. După considerațiile privitoare la timpul interior al cărții, cu valoroase evocări simbolice, aș dori să privim puțin și înspre spațiul ficțiunii, care configurează o geografie literară cu totul specială. Toposul întâmplărilor, mereu situat în vecinătatea apelor, imprimă un anume ritm în evoluția întâmplărilor. Are acest spațiu o semnificație afectivă pentru tine sau e doar o convenție a lumii romanești?

D.J. Nu e nicio convenție. Sunt născută pe malul mării, spațiul acesta de margine a lumii și  în același timp cel mai evocator al eternității elementelor și deci al perisabilității noastre ca ființe umane, este unul pe care-l iubesc, căruia îi duc dorul, unde, dacă nu am putut să locuiesc până la sfârșitul zilelor, am ținut să-l înlocuiesc măcar cu o băltoacă, un lac, un râuleț. La București, lacul îl am, e Plumbuita, am la 20 de metri de casă și un râu, Colentina, în Bucovina, tot la 20 de metri prin fața casei noastre trece un firicel de apă Slătioara, care vara după ploi devine fioros și când ieși noaptea să-l auzi de pe balcon, vuiește ca marea. Iar la Paris, plimbările noastre predilecte sunt de la Pont Mirabeau, lângă care locuiesc, când mai ajung pe acolo, până la Pont dʼAusterlitz, ca să mă satur de apă, a cărei lipsă o simt fizic, cum simți setea.

M.H. Villa Margareta reușește să depășească granițele generației noastre și să ajungă deopotrivă la sufletele cititorilor tineri, care n-au trăit comunismul printr-o experiență directă. Evoc aici dialogul pe care l-ai purtat cu liceenii din Oradea despre roman (pe care ei au dovedit că-l citiseră!) și formele ficționale și nonficționale de recuperare a trecutului recent. Tinerii au fost atât de entuziasmați, încât, după două ore neîntrerupte de convorbiri, nu mai doreau să se despartă de tine. În carte, unul dintre personaje afirmă că 22 decembrie 1989 a însemnat ,,destrămarea vălului de minciună”. Cât de importantă consideri că este astăzi, în actualul context, evocarea trecutului recent în dialogul cu tânăra generație?

D.J. Pentru mine întâlnirile și comunicarea cu liceeni, studenți, oameni cu 20,30, 40 de ani mai tineri ca mine sunt de fiecare data o uimire și un miracol. Și umplerea hiatusului instalat pe vremea când „acasă se vorbea în șoaptă”, ca să parafrazez un titlu celebru,  între copii și părinți, hiatus de informație și de memorie, ceea ce e chiar mai grav, mi se pare extrem de importantă. Este o opțiune care ne-a costat enorm, oricâte justificări i-am găsi (citeam memoriile lui Gauck, fostul președinte al Germaniei unite, iar el povestește cum la el, dimpotrivă, se vorbea acasă în gura mare, în acea perioadă).  Îmi place să vorbesc cu oamenii aceștia despre trecutul nostru, chiar să le explic, să mă justific, să mă scuz, să răspund la întrebări incomode: Dar de ce l-ați suportat pe acel Ubu rege, dacă era așa de mediocru, etc.etc. Aici în afară de a răspunde cinstit la problemele pe care și le pun ei, pentru a le risipi, dacă se poate, neîncrederea și poate chiar disprețul, nu prea avem ce să facem, decât să-i mințim, să bălmăjim și s-o dăm pe după piersic, cum se spune, ceea ce cu oamenii tineri, nu prea ține.

Dar când e vorba de cărțile de ficțiune, cred că mai greșită decât o anumită tendință pedagogică, specifică literaturii mediocre de tot, nu există nicio atitudine. Cărțile de ficțiune le scrii pentru tine, pentru sufletul tău, în primul rând. Dacă ajunge și la sufletul altcuiva, cu atât mai bine…

M.H. Revenind la numele reale ce apar în carte, am remarcat că ai evocat-o pe Sanda Golopenția, o personalitate față de care ți-ai exprimat întotdeauna imensa admirație. Într-o scrisoare inserată în carte, de fapt, o ingenioasă formă de comunicare a unui mesaj ficțional, naratoarea concentrează punctele nodale din întregul roman, în aura cărora trăiește revelația unor treziri succesive: Prima Mea Trezire, A Doua Mea Trezire. Ce reprezintă, în esența lor, aceste treziri ale personajului și ce resorturi afective ori de conștiință le activează?

D.J. Într-o piesă a lui Sorescu, Iona, personajul sparge un perete în burta chitului și crede că gata a ieșit la lumină, apoi descoperă că cerul nu e de fapt decât peretele următor, și apoi tot așa, până și cerul real de deasupra noastră e tot un perete al burții chitului în care ne aflăm. Nu ne trezim niciodată complet, nici în prima, nici în a doua, nici în a treia trezire. Orice adevăr este o mască a adevărului de sub ea și tot așa. De fiecare dată când înțelegem ceva credem că am înțeles totul și nu-i așa. În fond, cred ca e o altă ilustrare a Diagramei Ishikawa: cum să înțelegem totul, când mereu aflăm ceva care modifică întregul. Dar personajul care vorbește în Villa Margareta numește Prima Trezire momentul când a înțeles, ca zarzavagiul lui Havel, că poate să spună NU, că trebuie să asume acest NU, iar a Doua Trezire, momentul când a realizat că un adult își ia singur deciziile și că prețul confortului și al relativei securități garantate de un regim dictatorial este infantilizarea și acceptarea ca altcineva să ia deciziile în locul tău. Și că libertatea înseamnă povara și riscul de a lua singur deciziile.

M.H. Am aflat de curând că Villa Margareta este prima carte dintr-o trilogie. Îmi poți dezvălui mai multe despre celelalte două volume care o vor întregi?

D.J. Al doilea volum din trilogie este deja gata, dar înainte de a-l propune editurii l-am dat la citit unor oameni care cunosc bine epoca, frământatul și necunoscutul interbelic românesc, iar după Gabriela Omăt, acum expertul care-l citește este Sanda Golopenția, pe care ai menționat-o adineaori. Am față de amândouă o mare  admirație și recunoștință. Este un trecut cu lumini spre care ne îndreptăm bucuroși și cu umbre greu de asumat, dar care întroduce încă niște detalii în Diagrama Ishikawa, și ajută la luminarea lumii din Villa Margareta. Totuși cred în romanul acesta, din care am sigur doar numele Efectul fluturelui și sentimentul adânc al „necesității” lui.  El își trage firele din substanța, oarecum secundară a Villei Margareta, cuplul de personaje Maria Pantazopol și Codruț Stamatoiu, cu trecutul familiei lor, interbelice, și cu prezentul lor, postdecembrist. Aici personajele principale din Villa Margareta vor deveni secundare și chiar episodice. Abia niște ecouri ale intersectării lor cu cele care vor ocupa acum prim-planul.

M.H. În multe din cărțile publicate până acum ai pătruns adânc în magma unor cruzimi și suferințe greu de imaginat, provocate de agenții sistemului de represiune din anii comunismului: Lexiconul negru, Drumul Damascului, Cazul Nichita Dumitru, Această dragoste care ne leagă. Despre cea din urmă, Monica Lovinescu a mărturisit că rana sufletească e atât de dureroasă, încât n-ar fi fost în stare să o scrie. Ce se întâmplă în sufletul scriitorului atunci când se confruntă cu o suferință atroce, iar conștiința îl îndeamnă să o transpună în cuvinte? Cum stăpânește durerea copleșitoare?

D.J. Monica Lovinescu a făcut această mărturisire, dar, chiar în timp ce o făcea, a scris despre mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, niște pagini copleșitoare, unde durerea conținută, stăpânită, ajunge cu atât mai mult să ne răvășească sufletele. Cum fac ceilalți scriitori, nu știu. Deși tentația de a atribui scriitorului tot ce se întâmplă în cartea lui , ba chiar, sau mai ales ororile de acolo, e mare… O carte în care mergi cât poți tu de departe în descrierea suferinței este și pentru tine, autor, destabilizantă și dureroasă, dar cum am mai spus și alte dăți, pe mine să scriu despre despre norișori bleu cu fundulițe roz nu mă amuză de niciun fel. Există atâtea cărți proaste pe lume, că nu văd de ce-aș mai zăpăci și eu lumea cu încă una. Și există atâtea cărți fabuloase de citit, atâtea muzee de văzut în lume, atâta muzică de ascultat, iar timpul ni se scurtează atât de drastic, încât nu știu de ce mi l-aș pierde doar de dragul autorlâncului? Scriu ca să răspund unei nevoi vitale pentru mine, chiar dacă poveștile prin care exprim nevoia aceasta are o legătură extrem de întortocheată cu propria mea viață și persoană. Dar n-aș vrea să ne iasă, intrând în subiectul acesta, un interviu lung cât o carte.

M.H. Aș propune să continuăm, cândva, dialogul nostru despre literatură și cărțile pe care le vei publica în viitor. Mulțumesc mult de tot!

Notă. Sursa celor trei ilustrații (desene) este romanul Villa Margareta.