Villa Margareta și evantaiul eurilor posibile

Apropierea de perimetrul ficțiunii urmează un traseu mult mai suplu în urma unor lansări și întâlniri cu autorii, înscrise într-un coerent program estetic. Dezbaterea recentă pe tema Docuficțiunii ne-a permis să dialogăm cu scriitoarea Doina Jela și să întrevedem sensuri noi în romanul Villa Margareta, publicat la Editura Polirom în 2015. Operă densă, cartea provoacă un exercițiu captivant de lectură, construind o narațiune asemănătoare unui caleidoscop în continuă metamorfoză. Nimic nu este ceea ce pare a fi, fiecare pagină proiectând noi lumini asupra recuzitei de imagini și de viață, recurgând la un insolit melanj al decupajelor de realitate și ficțiune. Naratoarea divulgă, la un moment dat, strategia de organizare a substanței romanești: ,,Fragmentele de real sunt aici răspândite peste tot, nu ar trebui decât să le asamblez ingenios” (p. 207). Ficțiunea le asimilează firesc, în modul cel mai natural cu putință, fără a trasa granițe imaginare între cele două orizonturi. Se remarcă o anumită distanță a privirii naratoriale, o tendință de a percepe spectacolul lumii mai degrabă din exterior, dar aceasta trebuie înțeleasă în sensul acelui ,,cinism salvator” (p. 220) evocat, de asemenea, în paginile cărții.

Villa Margareta este un roman al memoriei, al multiplelor memorii individuale, fiecare personaj intrând în ficțiune cu ,,bula de amintiri, trăiri, gânduri care ne înconjoară ca un albuș diferit” (p. 341). Funcționează o memorie cu totul specială, atentă la cele mai fine detalii, fapte, crochiuri de viață trăită. Naratoarea, alias Doina Jela (evident, un alter ego ficțional), alias Digei, alias profesoara de franceză, dorește să-și regăsească eul dinainte. Pe măsura înaintării în miezul textului, vom înțelege că sensul cuvântului, repetat ca o obsesie, se referă la perioada dinainte de 22 decembrie 1989, când s-au petrecut acele întâmplări esențiale din magma cărora se vor rostui experiențele individuale decisive. Ea pătrunde adânc în propriul suflet și aduce la suprafață o mulțime de insight-uri, de date interioare, constatând că ne inventăm noi identități de fiecare dată când în viața noastră intervine o schimbare majoră. Din tot acest evantai al eurilor noastre, fiecare este ceea ce vede în el omul cu privirea mai pătrunzătoare. De altfel, un alt personaj, Ioana, va conchide într-un pasaj retrospectiv: ,,Suntem așa cum ne vede fiecare și doar în ultimul rând cum ne vedem noi înșine.”

Ca roman al recuperării trecutului dinaintea unui punct istoric de inflexiune în destinele colective, în Villa Margareta se suprapun multiple straturi de memorie. Se distinge chiar un paralelism al liniilor temporale: anul 1989 vs. 2012. Uneori se conjugă amintirile mai multor personaje, luminând același context ori același profil uman din unghiuri diferite. Totuși, nu sunt perspective divergente, fiindcă toate conduc la aceleași concluzii, la același adevăr, la aceeași frază rostită cândva de un personaj sau altul. Asistăm la o adevărată competiție a memoriilor celor ce intră în acest decupaj de viață: Relu-Rafaelu, Letiția, Vlad Cernescu, Ioana, cei doi Niță. Naratoarea pune cap la cap mărturiile unora către alții, completează zonele albe, necunoscute. Imprimă o notă investigativă incursiunilor sale în trecut, reluând una și aceeași partitură de viață din perspectivele mai multor personaje. Rememorarea subiectivă funcționează, uneori, ca o peliculă de film împărțită în două cadre ce se derulează concomitent pe un singur ecran. Ritmul amintirii se împrospătează mereu, amintirile curg din amintiri, fiecare memorie individuală reproduce propriile amintiri. Secvențele se adună precum fișele prinse pe draperia apartamentului din Colentina în care viețuiește temporar. Se succedă o serie de interogații despre ce anume, cât și cum ne amintim, care e mecanismul interior ce declanșează avalanșa reflexiilor din trecut. Jurnalul nu o ajută întotdeauna, după cum constată: ,,Mă îndoiesc de afirmația destul de frecventă că un jurnal este un aide-mémoire. Cel puțin din experiența mea, am constatat că exact momentele la care după 20-30 de ani vom simți nevoia să revenim sunt cele pe care NU le notăm.” (p. 39) Ceea ce împiedică selecția unor date importante întipărite în memorie sunt amintirile-mască, ,,simple diversiuni ale memoriei” (p. 152), adevărate obstacole care le umbresc pe cele esențiale. Începe o frenetică vânătoare de amintiri, ,,zdrențe întunecate din cotloane întunecate ale memoriei”. În același mod se strecoară la suprafață adevărurile-mască, ce le ocultează pe cele cu adevărat importante. Acestea din urmă rămân nerostite și croiesc un soi de camuflaj, provocând alunecarea în capcana banalității-mască.

Cartea este, deopotrivă, ecoul acelui locul sacrum considerat ,,sanctuarul purității” (p. 169), ,,memorialul adolescenței” (p. 359), locul protector unde fetele, Letiția și Digei, fugeau de acasă pentru a discuta despre literatură și a trăi la temperatura înaltă a prieteniei adevărate. Sunt două adolescente cu tați bine așezați în structurile de partid din perioada comunistă. Chiar dacă Villa Margareta e doar o baracă de grăniceri dezafectată, situată la doi kilometri de malul Dunării, toate episoadele care se petrec aici au o importanță crucială în devenirea ulterioară a personajelor. Întâlnirea dintre Vlad Cernescu și Digei (,,specialista în misterul Letiția”, p. 333) la Villa Margareta reprezintă unul dintre aceste momente decisive și provoacă neînțelegerea, ruptura definitivă dintre Vlad și Letiția. Cea mai consistentă descriere a locului, recuperată tot din amintiri, i se datorează Letiției. Monologul ei devine periscopul adolescenței, iar Digei – obiectul admirației, modelul ideal, pe care caută să și-l aproprie până la deplina identificare.

Inserțiile diaristice provin din variate substanțe: scrisori, note de subsol autoreferențiale, o cascadă de mesaje pe chat, file dintr-un dosar de urmărire informativă, pasaje din prozele de tinerețe ale naratoarei și, în final, o cronologie riguroasă a evenimentelor, care ne atenționează că firul a fost mereu bine strunit. Desigur, se recurge la artificii de compoziție, de tatonare a ,,minciunii care spune adevărul” (p. 529). O structură foarte interesantă se ivește din comparația cu diagrama Ishikawa, potrivit căreia toate deducțiile sunt provizorii, nimic nu e definitiv așezat, fiecare nouă informație (input) modifică output-ul, consecințele, urmările. De exemplu, prietenia adolescentină a celor două fete, element introdus mai târziu în miezul povestirii, modifică din mers perspectiva, reconfigurează sistemul.

Pentru a închide cercul unei posibile tipologii a volumului, adăugăm că Villa Margareta este și romanul artei de a fugi. Toate personajele fug de ceva sau de cineva. Kevin Darcy observă că naratoarea se află mereu pe punctul de plecare, de fugă, ducând după ea valizele cu fișe, fotocopii, tăieturi din ziare. Adică tot ceea ce numește ,,arhiva mea ambulantă” (p. 87). E doar prima arhivă, căci a doua va fi primită mai târziu, uitată, probabil intenționat, pe bancheta din spate a mașinii, de fiica lui Vlad Cernescu, un alt fugar neostenit. Adevăratul motiv al fugii lui Vlad este ,,haita” securistă aflată pe urmele sale chiar și după 22 decembrie 1989… Nu întâmplător, unul dintre acești urmăritori afirmă: ,,Numai asupra fantomelor și strigoilor nu avem putere.” (p. 209)

Titlul Părții I, Corespondenți de război, se referă la cei ce se simt străini peste tot în lume, nu-și pot asuma expatrierea și manifestă o frică de angajare, oscilând între două țări. Întoarcerea la București a naratoarei, ,,lăsarea la vatră”, are loc sub pretextul finalizării unei cărți despre lotul Noica-Pillat, despre cotidianul carceral și experiențele femeilor implicate în procesul politic din martie 1960: biletul Mariettei Sadova trimis din detenție fostului soț, Ion Marin Sadoveanu, iubirea lui Constantin Noica pentru Anca Ionescu, fișele matricole penale din cele peste 2000 de file ale dosarului penal. Recuzita apartamentului bucureștean e migălos prelucrată, cu grijă pentru detalii: interioarele, draperia și pereții acoperiți de fișe, situarea locuinței lângă ape, ca o inexplicabilă atracție a acvaticului, simbol oniric și al undelor subconștientului. La editură, munca de redactor se împarte între referate de lectură, termene-limită, manuscrise. Se simte prinsă între două lumi și își caută identitatea individuală, nu pe cea națională. Alături de un psiholog de profesie, o doamnă numită oarecum misterios Doamna Mea de Miercuri, face o continuă comparație între Franța și România. O întrebare revine insistent în aceste interogatorii ce sapă adâns în suflet: cum se vede România de acolo, de la Paris? Nicicum, constată naratoarea, ea nu există, iar în acest răspuns se ascunde germenele marii provocării, al reîntoarcerii pentru a căuta și a dovedi contrariul. Ședințele de psihoterapie deschid uși pentru depășirea fricii și a vinei obiective, pentru oprirea din fugă și lărgirea conștiinței.

Peste toate se așterne o acută nevoie a confruntării cu, ,,cadavrul propriului lor trecut” (p. 285), al românilor. Trecutul invadează prezentul odată cu Relu-Rafaelu Pleșa Fărcașu, o invenție a autoarei pentru a face ca rememorările să prindă conturul ficțiunii. Paginile din manuscrisul lui Rafael îi schimbă perspectiva. Constată că unele lipsesc. Le va regăsi ulterior în dosarul de urmărire informativă al lui Vlad Cernescu, fiind sustrase de agenții fostei Securități. Aduce date noi, elimină lacunele și introduce factorul-surpriză: discuțiile lui Relu cu ofițerul de securitate în locuința conspirativă. Apariția Ancăi Cernescu conferă o alonjă detectivistică prin căutarea tatălui și a dosarului său de la fosta Securitate. Grație acestui manuscris se creionează cele mai multe unghiuri ale ,,spinării de pește” din diagrama Ishikawa, acea structură imaginară pe care se contruiește narațiunea. Între filele din dosarul mov lăsat pe biroul său de la editură, ea recuperează o parte, o felie importantă dintr-un trecut comun petrecut într-o geografie simbolică a spațiilor largi, deschise, situată în câmpia Dunării, între Topalu și Hârșova. Se proiectează un topos hibrid, deopotrivă terestru și acvatic, cu o umanitate specifică: balta, Dunărea, peisajele cu case dobrogene pictate de Rafael, aerul inconfundabil, patriarhal, decupat parcă din miturile fondatoare născute din imaginarul aparte al ținutului. Pentru Relu-Rafaelu, e un spațiu insular, ,,al cetății asediate” (p. 45), o lume care se scufundă încet, iar el – odată cu ea. O lume a exilaților dinainte de 1989, a celor pedepsiți cu marginalizarea, cu alungarea din centrul lumii, din inima capitalei. Un joc al contradicțiilor face ca tot aici să se afle și Villa Margareta, cu aburul ei de libertate, dar și comoara îngrijită de Relu-Rafaelu, cele 228 de tablouri din pinacoteca doctorului Vintilă (o colecție cât se poate de reală, după cum am aflat recent), atribuite celor mai reprezentativi pictori români. A doua comoară se ascunde printre cărțile interzise aflate în biblioteca lui Vlad Cernescu, obținute chiar cu complicitatea și relațiile fostei soții, Valeria, fiica generalului de Securitate. Sunt cărți semnate de Adam Michnik, Czeslaw Milosz, Vaclav Havel.

Partea a II-a – Jurnal de lăsare la vatră inițiază o altă strategie de lectură. În secvența de evocare a imaginii Letiției, ea se identifică tot mai des cu eul naratorial. Povestind, persoanele a III-a și I se contopesc. Domină un soi de ambiguitate, iar memoria devine cețoasă. Din evantaiul eurilor se desprind acum mai multe Letiții. Prima este prietena din copilăriei a lui Digei, ingenuă, eterică, dezinvoltă și deloc superficială, așa cum înclină să o considere alții, mult prea grăbiți în etichetări frugale. Pe a doua o recunoaștem în ipostaza fiicei naratoarei, o tânără rațională și lucidă, vocea de la capătul parizian al telefonului, care alternează cu vocile celorlalți doi copii, Nicolas și Alexandra.

Această parte redă aventura căutării lui Vlad Cernescu de către fiica lui, Anca, însoțită de Digei. Pentru amândouă, întâlnirea cu Vlad la spitalul din Tulcea ar putea deschide un necesar dialog, presărat de zeci de întrebări și, poate, de tot atâtea răspunsuri așteptate. Multe pasaje au darul de a ne extrage din zona de confort, producând surprize. Așa este, de pildă, momentul apariției DUI-ului lui Vlad Cernescu, deschis pe două nume conspirative, ,,Ezoteristul” și ,,Poetul”, obținut de Anca pe fosta filieră securistă a bunicului matern, generalul de Securitate Neagu. Dosarul cuprinde un amalgam de caracterizări, interceptări ambientale și telefonice cu tehnica operativă, două proze scurte, stanțe aforistice, foi volante. Descoperirea neașteptată o pune serios pe gânduri pe Digei: ,,Eficient profesor de creative writing, Securitatea statului de acum douăzeci și cinci de ani.” (p. 376) ) De bună seamă, în aceste pagini devine vizibil ochiul experimentat al cercetătoarei ce a descins deseori, în realitate, în arhivele fostei Securități, căci haosul dispunerii documentelor este cât se poate de real, la fel cum apare și mecanismul supravegherii îndreptat chiar împotriva propriilor agenți. Nu lipsesc momentele de un comic involuntar, savuros, ivit din transcrierea fonetică a convorbirilor înregistrate ori din notele finale ale lucrătorului operativ, care dispune cercetarea ,,legăturii Vasile”. Bietul Vasile nu este altul decât carasul cu același nume, salvat de Letiția din tolba de pescuit a lui Vlad și păstrat într-un bol de sticlă sub care cei doi tineri au atașat o etichetă cu textul: ,,Carasul Vasile, singurul pește viu din acvariu”. Vocația absurdului, înclinația spre disimulare într-o notă ironic-corozivă sau subversivă îl definesc întru totul pe Vlad. La Topalu se simte ca într-o închisoare, dar, paradoxal, cu atât se simte mai liber: ,,O închisoare, în închisoare în închisoare. (…) Dar cu cât ești mai înăuntru, cu atât ești înconjurat de mai multe rânduri de ziduri. Și cu cât ești înconjurat de mai multe rânduri de ziduri, cu atât ești mai liber.” (p. 53) Spune mereu ce gândește, îi provoacă pe ideologii regimului, dinamitează ședințele de partid ale propagandistului Stamatoiu, disimulează histrionic în sala profesorală, creându-i situații incomode anostei directoare Artemiza Vălurean.

Spre final, se aglutinează o suită de registre, într-o suplă trecere de la lectura dosarului la pasaje în care regăsim notații din interviurile reale ale autoarei, despre nevoia de ispășire sau tentativa reală de asasinat comisă asupra tatălui în perioada copilăriei ei. Peste toate plutește o muzică sublimă, introdusă prin atmosfera concertelor la Ateneu, cu extinse notații despre program, dirijori, soliști și, uneori, despre sunetele bruiante ale unora dintre spectatori, care spulberă armonia sonurilor clasice. Reverberațiile ficțiunii bine documentate se topesc în realitate, prefigurând una din constatările lui Vlad Cernescu: ,,Nu există realitate neîmpărtășită.” (p. 54)

Doina Jela, Villa Margareta, Editura Polirom, Iași, 2015, 530p.