Interviu Radu JÖRGENSEN: EXIT 45 și omul recent

Dialog între RADU JÖRGENSEN și Cristian Pătrășconiu.

 

Radu Jörgensen, de fapt Radu Georgescu. Cum așa?

Am trecut la Jörgensen, ca pseudonim, atunci cînd am publicat primul roman. Am câștigat la Nemira premiul pentru proză în 1998 și, în cartea de telefon a Bucureștiului fiind… 532 de ”Radu Georgescu”, am căutat un pseudonim scandinav.

De ce ai plecat? Mai întîi în Suedia. Și apoi: din Suedia în SUA, de ce ai plecat?

Deşi în anii 80, în plin comunism, aş fi vrut poate să plec, orice gînd de acest fel a dispărut din mintea mea după Revoluţie, în primele luni de după Decembrie 1989. Dar în iunie ne-am trezit cu Mineriada! Și, cînd am văzut ce se întîmplă, cînd am văzut gospodinele strigînd pe stradă – ”Ia-l și pe ăla că are părul lung!” sau ”Are fusta scurtă, trebuie să fie studentă!” – m-am cutremurat, am fost oripilat. Înseamnă că nu am făcut nimic, mi-am spus, suntem tot acolo, revenim la barbarie. Şi mi-am făcut bagajele. Așadar, acel moment a fost esențial. Declicul. Eu am avut și norocul că m-am prins foarte repede de ceea ce se întîmplă. Apucasem să lucrez la niște publicații care făceau opoziție la FSN – la ”Expres” mai ales. Și puțin la revista ”22”, în iarnă și mai apoi la revista ”Phoenix” – toate trei fiind reviste care au înţeles care e adevărul…

Erai – și revistele numite de tine erau -, cum zicea Ion Iliescu, ”de o anumită parte a presei”.

Exact. Exact.

Apoi, Suedia. Și de ce ai plecat, mai târziu, din Suedia?

Cred că ține puțin și de felul meu de a fi. Să-ţi dau un exemplu de cum plec eu în momentul în care lucrurile par, culmea, să se rezolve. Eu am făcut Geologie și Geofizică la Universitate și prin anul doi, trei m-a apucat o pasiune nebună pentru teatru și film. Și am dat, în paralel, mai multe examene de admitere la Regie. La un moment dat am picat primul, era foarte frustrant. Bun, şi a venit 1990 și atunci au fost admişi toți cei care nu avuseseră pile înainte, dar dovediseră că meritau să fi intrat. S-a dublat numarul de locuri, a intrat, în fine, lumea bună, pe merit. Ei bine, pe mine m-a lăsat rece încercarea tardivă a institutului de a opera reparaţii morale, nu m-a mai interesat. Poate, pe undeva, drumul, și nu ținta, e ceea ce mă intreresează în viaţă.

În Suedia, mai ales în primii doi-trei ani, a fost o perioadă foarte dificilă. Fără viză, în așteptarea vizei, și tot aşa. După care, încet-încet, am început să cîștig teren în societatea suedeză. Și atunci cînd m-am așezat, cum se spune, adică atunci cînd devenisem profesor la un liceu privat foarte bun din centrul Göteborgului, mi se publicau şi materiale în presa suedeză, tocmai atunci am ales să plec din Suedia. Cineva, un grup, o societate ridică în faţa ta obstacole, în mod nedrept, înţelegi? Şi, după ce – în mod neaşteptat pentru ei – le-ai trecut, ar vrea să te arăţi fericit că, legitimat de victoria ta, vei face tu însuţi parte din grup. Ceea ce pentru mine…

Dar, concret acum: în timp ce făceam studii post universitare de pedagogie, la Växjö, mi s-a dat șansa să merg şi într-o practică pedagogică. A venit o listă cu tot felul de licee suedeze și, pe lîngă ele, unele din Irlanda și chiar din Statele Unite. Mi-am zis că ar fi frumos… Pe de altă parte, și asta e interesant cu adevărat, eu nu avusesem niciodată acel american dream. OK… şi un universitar de la Pedagogie m-a pus în legătură cu un doctorand de-al lui care făcuse o parte din lucrare în SUA. Dacă te tentează, Radu, poţi să încerci să mergi pentru practică în America. Doctorandul – un suedez atipic, un entuziast – m-a convins relativ repede. A făcut o pledoarie foarte reușită. Apoi am trecut la partea tehnică, ştii, la cea practică – eram student, nu aveam chiar foarte mulți bani. Ei bine, aici e partea bună a sistemului suedez – te ajută! Mi s-au explicat repede căile legale și oficiale pentru a lua diverse împrumuturi necesare drumului peste ocean şi acelei șederi. Plus că și americanii au fost foarte primitori. Per total, mi-a plăcut foarte mult ce am văzut în America şi m-am hotărît să fac studii postuniversitare de matematici acolo.

R. Jorgensen - Elmira, New York, casa Mark Twain

Care sunt temele principale ale noului tău roman, EXIT 45, un roman universitar?

Educaţia universitară cu tot ce presupune această scenă, toţi actorii: adică studenţii, profesorii, administratorii, militanţii, cercetătorii, inclusiv cei străini, şi mergând până la societatea americană, ca un tot. Care vrând-nevrând gravitează pe orbite şi cu viteze diferite în funcţie de… anotimp politic, în jurul Şcolii. Orice modificare majoră, orice aberaţie la care e supus centrul de gravitaţie, influenţează sistemul cu totul, corect? Apoi, ca teme, avem: prietenia, loialitatea, manipularea, vinovăţia. Ipocrizia şi servilismul – care, astea, desfigurează! Avem: familia şi mai ales relaţiile filiale, dragostea şi recunoştinţa filială, avem şocurile culturale de tip Serbia-SUA, Polonia-SUA, China-SUA, Nigeria-SUA şi SUA-SUA, ca şi efectele secundare ale digitalismului, mergând până la a avea hackeri în acţiune, în EXIT 45, şi spionaj în mediu universitar. Ca sub-teme, avem corectitudinea politică, anunţată printr-un motto din Allan Boom, avem…

Ai văzut în Suedia, cît ai stat acolo, problematică de tipul ăsta?

Absolut. Și pe alocuri chiar mai gravă decît cea despre care am scris eu. Știi de ce? În America – a se vedea în EXIT 45 – există contrapondere. În Suedia, nu. Uite numai un exemplu: din cele 6 partide din Parlament, 4 s-au declarat ”partide feministe”. Așa scrie în platforma partidelor: noi suntem un partid feminist. În bloc. Dogmă. Astea nu sunt subiecte de dezbatere în Suedia, sunt tabuuri. Nu există nuanţe. În SUA există dezbatere. Și acest fapt este important. Sigur, în mediul academic domină stînga, dar ăsta nu e tot tabloul.

EXIT 45

La noi, a propos de Suedia, a fost multă vreme fascinația aceasta pentru ”modelul suedez”, cu Ion Iliescu un avocat de cursă lungă al acestui model. E cu adevărat un model ”modelul suedez”?

Nu, habar n-avea despre ce vorbea sau spera doar ca alegătorii să n-aibă habar. Suedezii n-au făcut decît să gestioneze avantajul cu care au plecat după al doilea război mondial. Ce să gestioneze românii după o jumătate de secol de comunism? Suedezii au știut să fie corecți și serioși, dar, din 1945 și pînă prin 1975-80, timp în care au condus în Europa în toate clasamentele posibile – de la asigurare socială şi medicală şi pînă la nivel de trai -, nu au făcut decît să gestioneze acel avantaj de pornire. Altfel, sistemul este de tip socialist şi merge spre un egalitarianism total. Asta nu împinge nici la creativitate, nici la muncă. Şi, ca urmare a exceselor corectitudinii politice, lucrurile nu mai arată azi la fel de bine; e de presupus că problemele și pericolele vor spori. O din ce în ce mai mare parte a populației, de altfel, a început se meargă, periculos, spre extrema cealaltă. Sverigedemokraterna, extrema dreaptă, ocupă astăzi locul trei printre cele opt partide politice de Riksdag. Nu e deloc vesel! Şi într-un sondaj de opinie, publicat de The Independent dacă nu mă-nşel, în primăvara asta, procentul lor de simpatizanţi se dublase faţă de 2014.

De ce e o dogmă corectitudinea politică?

Pentru că, în fond, nu lasă loc nici măcar de o punere în discuție. Și sunt la un pas să înlocuiască legislația cu propriile lor reguli. Nu e vorba despre un sistem paralel cu cel legal, ci sunt la un pas să îl substituie pe acesta cu conținutul acestei dogme. Să dau numai un exemplu: în America, la angajări, există niște formulare de completat. Ei bine, multe dintre întrebările de acolo sunt, practic, vecine cu Political Corectness. E foarte clar ce trebuie să bifeze omul acolo dacă vrea jobul. Cu noi sau împotriva noastră!

Ce se întîmplă în Suedia dacă spui despre corectitudinea politică că e o formă de neocomunism?

Hm. Acolo, în sine, terminologia PC este mai puțin folosită.  Există pur și simplu, ca și cum ar fi apărut natural, organic; societatea a  cerut-o, pentru că ne-am dezvoltat, tovarăși, și am ajuns aici și e logic să facem în acest fel și nu altfel… acolo, în Suedia, nu există o literatură împotriva PC.

Ce a trebuit să se întîmple pentru ca tu să ajungi să scrii o carte cu tematica lui Exit 45?

Suedia, America – fapte, lucruri, situații, idei, observații. Lecturi, şi ele, sigur. Și s-au tot strîns, alimentând, prin sublimare, ideea şi planul unui epos care să le reflecte. Un roman multi-tematic, un roman total, asta am vrut. Scrierea cărţii acesteia nu a avut ceva declanșator de genul plecării mele din 1990; nu a avut o ”mineriadă” a ei. E scrisă într-un interval de vreo 8 ani, fără grabă. Multe romane universitare sunt drăguțe, amuzante. David Lodge de pildă, care îmi place. Dar la un moment dat, stai și te întrebi: chiar așa, ca acolo, e viața universitară? Nu, acum nu mai e așa. De ce să scriem în contra realităţii atunci, cu pseudo-conflicte şi happy end-uri? Lucrurile sunt azi deja dramatice, pentru că avem de-a face cu o abatere semnificativă de la evoluția normală a sistemului educațional, a istoriei educaţiei. Nu întâmplător un motto din Platon acolo! Nu ne mai putem permite deci nici în proză să le tratăm așa, clişeatic.

Și mi-am zis că trebuie să scriu un roman foarte serios pe tema aceasta. Sigur un cititor al lui EXIT mi-ar putea uşor obiecta citându-mi pasaje din carte unde e comedie-comedie. Absolut, şi nu din vârful buzelor, ci din tot sufletul comedie, parodie, ironie, absurd. Dar asta-i viaţa, asta aduce cu ea, şi romanul meu nu e o sită.

Personajele s-au chemat, s-au inventat unele pe altele, încet. Nu am avut o schemă de la început, vreun scenariu – am avut o stare. Dar una pregnantă. Prima parte a cărții, jurnalul lui Vlasic, am inventat-o scriind. Nu știam că așa va arăta. Așa a fost să fie, așa s-a născut în pagină. În final, cartea s-a cerut a fi o ”tragedie academică americană” – și așa a ajuns și pe copertă. Mie, pe de altă parte, nu îmi plac moraliștii, personajele care au mereu şi în toate dreptate – de asta, cartea mea e dusă în cârcă de Vlasic, un tip care e, în fond, antierou. La lansare la Bookfest, am fost foarte încântat să văd că Horia s-a prins imediat de cât de dificil e să foloseşti ca narator un tip incomod, deseori antipatic şi pe alocuri chiar amoral. Chiar n-a fost uşor. Sârbul nu e chiar verticalitatea întruchipată, ce să mai. E un fel de golan; sigur, genial. Patapievici i-a zis genialoid, cred. Oricum, e un nealiniat, un noncomformist – de asta, și EXIT-ul, ieșirea de pe autostradă. Deşi am vrut să semnalez și ideea de libertate de decizie.

Exit 45 e o carte scrisă: la nervi, de nervi, de disperare, din speranță, din îngrijorare?

În nici un caz disperare. Dar îngrijorare și speranță, da. De asta se și întîmplă pe finalul cărții ce se întîmplă! Sunt acolo tot felul de întorsături, tocmai pentru că eu cred că există, și într-o ”tragedie academică americană”, speranță.

Cum luăm formula aceasta – o ”tragedie americană”?

Îmi place Dreiser, dar nu te duce acolo. Dacă vrei, e chiar sensul grecesc. Personajele, foarte puternice, sunt în luptă și cu propriul destin şi cu ordinea lumii aşa cum e ea în momentul respectiv, iar deznădământul este tragic. Cu alte cuvinte, se moare pe scenă. Nu mă refer la ”vai, ce tragic e sistemul”. Pur și simplu, se moare pe scenă.

Radu Jorgensen - piramida Maya (ElCastillo)de la Chichen Itza

Ce virusează campusul, sistemul academic american?

Mă gîndeam și azi, înainte de a avea discuția noastră: corectitudinea politică, una dintre teme, e o boală ajunsă la maturitate. Nu te prea poţi feri, aşa cum nu te poţi feri de viruși – e cam peste tot. Ajungînd o dogmă, s-a format repede un grup de ”noi dorim să fim dogmatici”. De ce? Pentru a ajunge în centru, în nucleul de forță și, odată ajunși acolo, să-i acuze imediat pe cei care nu respectă această dogmă sau, pur şi simplu, nu-i respectă pe ei, cei deja dogmatizaţi. Iar dogma aceasta are un evantai de sensuri așa de ramificat încît pentru oamenii care lucrează cu oameni – de genul profesorilor – e foarte ușor să comită o greșeală. Multe situaţii în roman.

Deci, care sunt fazele bolii?

Mai întîi, 1968-1990. Înainte învățămîntul universitar tradițional era oarecum conservator, respecta valorile. 1968: revoluție, ieșire în stradă. Exact ca la toate revoluțiile, sunt acolo idei – unele, legitime, rămân în picioare şi azi, sigur – care fură oamenilor mintea și la care te gîndești că nu ai cum să nu te alături. Şi au furat chiar şi mintea unor vîrfuri. Bătălia pentru minți! Vin apoi anii nouăzeci, războiul rece dispare ca problematică, oamenii răsuflă uşuraţi, dar presa americană… are nevoie de o direcţie nouă pe termen lung. Şi ”corecţii” propun imediat ceva în loc. Publicaţii importante virează spre ”progresism” și spre corectitudine politică. Alţii îi contrează. Toată lumea crede că peisajul s-a reechilibrat. De unde? Manipularea masivă a populației prin mijloace de presă și prin universitate, care durează, să zicem, de vreo 15 ani, a dus până acolo că lumea aproape că a acceptat că, da, ”corecţii” au luat definitiv puterea. Până în toamna anului trecut, când populația a votat, pe neaşteptate, contra lor. Dar mișcarea PC nu s-a pierdut, este tot acolo, pe poziţii, prea puţin şifonată.

Se respinge - coperta

Unde sunt, din punctul tău de vedere, în interiorul acestui sistem virusat, acestor lumi visurate, cele mai mari probleme?

E ceva contra naturii, ceva contra firii aici. S-a sădit multă ură și s-a altoit o teribilă cultură a suspiciunii. A fost dezbinată familia, au stârnit student contra student și student contra profesor, un elementar bun-simț a fost înlocuit de reguli şi norme de comportament de tip ”nu călcaţi pe iarbă, chiar dacă sunteţi în apă până la brâu”. Şi, în roman, toţi protagoniştii văd ce se întâmplă, şi polonezul, şi sârbul, şi chinezii şi studenţii care, spre exemplu, asistă la o proiecţie cu My Fair Lady din care o universitară militantă vrea, prin comentarii aberante, să facă oda sufragetelor. S-au fisurat semnificativ solidaritățile, toate care nu se nasc dintr-o ură comună. De aici necesitatea unei paralele cu inegalabila Solidaritate poloneză, unde tatăl personajului Wojczak fusese cândva mentorul lui Walesa. Sunt nişte momente înălţătoare acolo, în roman, cu catolicii rugându-se la poarta atelierelor Lenin, la Gdansk. E şi o filă importantă din istoria Europei. Să nu uităm prea repede!

Despre corectitudinea politică se spune că rescrie istoria. Cum o face, cum crezi tu că o face?

Foarte problematic. În contra logicii și a bunului-simţ elementar. De pildă, se iau personalități de la 1770 și li se impută că nu fac lucruri care sunt azi ”pe linie”. Mişcarea asta, PC-ul, rescrie istoria trunchiat și puternic ideologiza(n)t. Cazul Thomas Jefferson este emblematic. Unul dintre cei mai mari oameni din istoria Statelor Unite, un enciclopedist, al treilea preşedinte al Republcii, este mutilat într-o mulţime de lucrări semnate de universitari recenţi – ceea ce rămâne din el, în urma atacurilor repetate și a lecturilor în grila PC, este dezolant.

Și atunci ce verb ai folosi, ce face PC cu istoria?

O modifică, o deformează, o adaptează la interesele lor. Și o folosesc ca unealtă. Și cînd iese, des, din șabloanele PC, atunci e îngropată, aneantizată. Prin agresivitatea cu care se impune, aripa istoricilor PC seamănă uneori chiar şi cu cea stalinistă. Sau, ca banc, cu comunismul românesc care descoperise carnetul de partid al regelui geto-dac Burebista.

Miza comunismului era crearea omului nou. Cum arată omul nou al corectitudinii politice?

Cam ca în George Orwell sau ca în Huxley. Ca unele din personajele din EXIT 45, a colaboraţioniştilor senini de acolo. Sau ca omul recent din cartea omonimă a lui Patapievici de acum aproape două decenii. Carte care, fie vorba între noi, ar fi trebuit până acum tradusă în cel puţin cinci limbi de mare circulaţie. Fapt e că ne îndreptăm spre o lume a recenţilor digitalizaţi, pragmatici, indiferenţi şi manipulabili, dacă nu reuşim, relativ repede, să formăm o nouă elită – şi prin asta înţeleg o nouă generaţie şcolită – de oameni echilibraţi, cu vederi largi. Şi care să fie alergici la lozinci (şi de stânga, şi de dreapta) şi să fie, de mici, inoculaţi cu un vaccin împotriva… molimei culpabilităţii. Vinovăţia e, nu întâmplător, una dintre temele mari ale romanului meu.

Unde, în lumea americană, crezi că se vede cel mai bine acest duh al timpului, acest duh care strică lumea occidentală chiar din interiorul ei?

Printre altele, în lumea academică, fără discuție. Dar şi în artă, cultură. Se elimină treptat scara valorilor. Aici ajută şi degringolada creată de ofensiva digitalului. Noii idoli sunt nişte desemnaţi, atât, nu au apucat să-şi dovedească valoarea şi nici nu le trece prin cap s-o facă. Uite un exemplu de manipulare de minţi tinere şi de lipsă de scrupule : o tipă la un ziar din Seattle, cu doctorat, e profesoară şi la universitate, vorbeşte despre Gauguin. Îl face colonialist, îl face misogin, îl face reacționar și multe altele. E ceva îngrozitor, e ca la o ședință de înfierare a duşmanului de clasă, organizată de comuniști în anii 50, care se lăsa, într-un caz fericit, cu muncă silnică pe viaţă. Ei bine, titlul unui articol pe care această individă l-a scris e acesta: ”You may be infected already”. Și la ce se referă ea? Iată: ”numai uitîndu-te la tablourile compuse de acest nenorocit” – Gauguin, nu fitecine!!!! – ”vă puteți infecta”. Dumnezeule, aici am ajuns! Și femeia este profesor de Istorie a artei. Iar despre tahitiencele lui Gaugain spune că sunt ”ca niște păpuși torturate, încorsetate în niște rochițe de misionar”. Asta vede orice om normal cînd se uită la aceste tahitience, spune tu?! Corectitudinea politică asta vede. Individa e dintre feministele agresive şi susţine, cu seriozitate, negru pe alb, obligaţia bărbaţilor de a naşte (”male pregnancy theory”). Că nerușinarea unui astfel de critic de artă este fără limite, e una, dar are acces nelimitat la minţile tinere ale studenților, aici e problema. Ea infectează, nu Gauguin! Şi ca dovadă că situaţia e mainstream – şi nu se referă la o persoană care scrie pentru un public foarte restrîns, pe vreun blog – femeia despre care am vorbit aici a fost pe lista scurtă la Pullitzer… Finalistă pentru ”criticism” în 2014.

O alta, care scria critică literară, aduna în aceeași frază pe cei mai importanți 5 prozatori americani ai ultimelor multe decenii – Roth, Bellow, Mailer, Updike, mă rog –  îi aduna pe toți și dădea apoi verdictul: niște misogini nerușinați! Zbang! Și cu asta era rezolvată problema prozei americane contemporane. Scurt, din încheietură! Și mergi în fața studenților și scoți două-trei fragmente din context și ilustrezi ideea misoginismului. Nemaipunând în discuţie că, fiind vorba despre ficţiune, ceea ce se spune acolo aparține, cel mai probabil, unuia sau altuia dintre personajele care populează o carte. Pentru comisarii PC, asta nu contează. Esențial e să ”demonstreze” că Philip Roth et comp sunt ”misogini”. Demonstrează cu adevărat? Nu. Dar impun. Ce student îşi va risca nota şi se va ridica în mijlocul amfiteatrului să contreze o afirmaţie ca asta? Nota, plus frica de oprobiul public. Și atunci, se tace, se acceptă.

Există şi ceva semne bune aici: feministe importante din anii 1960-70, precum Camille Paglia sau Christina Hoff Sommers, scriu acum foarte serios, aplicat și dur împotriva misandriei feministe. Cu interograții de tipul: Cum s-a ajuns aici? Cine a furat sau a deturnat mișcarea feministă?

Unde se vede corectitudinea politică la modul cel mai compex – la umaniști sau la realiști?

Umaniștii au depus, cei mai mulţi, armele. Cînd totul e relativ – căci s-a impus această cultură a relativismului în zona umanistă -, profesorul nu mai are nimic altceva de făcut decît să se supună regulii jocului. Orice susţine studentul, e ”punctul lui de vedere”. Dar cînd acelaşi student trece la cursuri de matematică sau fizică, spre exemplu, nu prea mai poate să-şi impună punctul de vedere, cum că suma unghiurilor unui triunghi în plan e de… 240 grade în loc de 180. Acum, în mod logic, reclamaţiile ajunse pe masa unui chair de la ştiinţe exacte, cum e Denisse în romanul EXIT 45, sunt mult mai numeroase decât la ceilalţi.

Radu Jorgensen in Yucatan

Și atunci, în ce măsură școala americană mai e un model?

Este. Încă este. De asta am și spus că EXIT 45 e scris în numele unei legitime speranțe. Vreau acum să spun ceva frumos și pozitiv despre școala americană; uite: toți studenții din SUA, indiferent de programul în care se află, studiază două-trei cursuri de matematică, două-trei de composition (să învețe să scrie un eseu), studiază unul sau două cursuri de științe exacte. E un core, un sîmbure foarte sănătos de curriculum. Obligatoriu! Nu îl poate evita nimeni. O garanţie de cultură generală şi o bună pregătire mentală pentru gîndirea cu adevărat critică. Nu știu dacă e suficient, dar e necesar şi în America se face. Fiindcă nici în România, nici în Scandinavia nu se poate nimeni lăuda cu aşa ceva.

Al doilea lucru important în sistemul american e că recupează foarte bine pe cei care nu au putut să studieze la vremea lor. Sunt 7 copii în familie, iar cel mare trebuie să aibă grijă de frații săi. Și nu poate să studieze. Dar cînd ajunge la 35 de ani și vrea înapoi la școală – o poate face și încă foarte bine. Se dau teste, se face un plasament în cursul care ţi se potriveşte, eşti bun de lucru. Al treilea lucru meritoriu e cosmopolitismul catedrei de matematici şi al şcolii post-universitare. Evident şi în EXIT 45. Nicăieri în lume nu există, totuşi, o asemenea deschidere.

Notă: acest interviu a fost publicat, cu un titlu diferit, și în numărul din luna noiembrie al revistei ORIZONT. 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *