Pentru mine, unul dintre indiciile sigure care dau seama de faptul că mă atașez foarte tare de o carte este următorul: încep să citesc volumul, intru rapid în el, mă ține aproape captiv lîngă el, aproape că nu știu cum trec zecile, poate sutele de pagini ale cărții și cînd simt la mînă că mai am cîteva zeci de pagini mă opresc.
Reiau a doua zi lectura, încet, foarte încet, ca și cum aș vrea să nu se termine prea curînd, ca și cum aș amîna cît mai mult finalul. Este, o spun cu toată sinceritatea, dar și cu toată plăcerea, cazul cărții de față.
Titlul ei: DOWNSHIFTING. Autor: Alexandru Done.
Întrucît nu sunt critic literar profesionist și, mai ales fiindcă îmi place să citesc literatură cît se poate de mult (și de multă) așa-zicînd de plăcere, aș putea să spun despre cartea la care am făcut mai sus trimitere și pe care o voi survola imediat mai jos că are cam totul. Că, adică, are poveste – spusă într-un mare fel. Că are stil – including ironie și umor proaspete și de foarte bună calitate. Că are intrigă, nerv, acțiune, personaje. Că are cadență și șarm și că te ține în priză în chip firesc. Că are, da, și joc și profunzime. Că e și un roman picaresc, dar și unul care pune în joc, relaxat și subtil, o ecuație existențială.
Și mai simplu: aș putea să spun ceea ce chiar o să spun tranșant – că e un volum de literatură născută, nu făcută. Că este un debut în proză cu adevărat remarcabil. Că este un fel de literatură care te lasă să te apropii de ea și dacă vrei să o faci în registru grav și în chip relaxat, pentru pura plăcere.
Downshifting este cartea care a primit Premiul de Debut al editurii Polirom, competiție la care au concurat 122 de manuscrise. ”O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” – cum o recomandă, cu entuziasm evident, Radu Paraschivescu, el însuși redutabil scriitor al genului, al genurilor de fapt în care Alexandru Done face o remarcabilă și seducătoare demonstrație de forță și de stil odată cu romanul său apărut la Polirom.
Nu voi ceda tentației de a povesti, fie și scrutissim, această carte. Deși volumul are și această virtute – este ușor povestibilă. Chiar mai mult decît atît: este, cred, și ușor de văzut, căci dimensiunea sa cinematografică este cît se poate de evidentă. Așadar, nu spun nimic despre ce e în ea. Alexandru Done o spune infinit mai bine decît o pot face eu, în 3.000/4.000 de semne. Dar asta nu înseamnă că nu pot pune un mic asterisc: nu o ocoliți. Nu vă refuzați o mare mare plăcere literară!
Încă un amănunt: cartea se încheie cu o promisiune. Cam așa ceva: ”Da, într-adevăr, ”cu o trăsnaie poți să întorci lumea pe dos”, mi-am spus, m-am lăsat să alunec în scaun, am închis ochii, am zîmbit și m-am văzut pe balconulul garsonierei eliadești – care foarte curând avea să devină a mea -, admirînd un fantastic gull-wing argintiu parcat în fața scării. O nouă idee mi se contura deja în minte.”
Nu îmi dau seama dacă nu cumva e doar un truc – unul dintre multele pe care Alexandru Done le face în această carte cu atîta naturalețe, în fața cititorilor săi – lăsînd, pe final, această deschidere care, de fapt, nu obligă cu nimic. Dar îmi dau seama că în aceste ultime rînduri e posibil să citim și detaliu că ar putea fi încă ceva după această carte. Cu alte cuvinte, că am putea spera că vom avea o continuare. Ar fi minunat.
În orice caz, cu sau fără continuare, se cuvine să salutăm un debut de zile mari. Să fiți și să fim atenți la acest nume (pe o carte): Alexandru Done!
