Doamnă Rector, Domnilor Preorectori, stimați colegi,
Doamnelor și domnilor,
Vă mulțumesc pentru marea onoare pe care mi-ați făcut-o și care, recunosc, mă emoționează. Vin pentru a doua oară în viață la Timișoara, oraș pe care însă mi se pare că îl cunosc din literatură, mai ales din după proza și eseurile autobiografice ale Hertei Müller.
Am căutat, pentru lecția mea, o personalitate care să întrunească trei condiții: să aibă legătură cu locul, gîndit în sens larg, să aibă relevanță pentru istoria filosofiei/ culturii românești, și, în al treilea rînd, să fie o doamnă. După ezitări între două candidate, m-am hotărît.
Numele este Cornelia.
Iar legătura cu Timișoara este asigurată prin mamă, respectiv prin bunicul ei de mamă, pe numele lui Constantin Rădulescu (născut în 9 februarie 1824), care a fost inginerul șef al orașului Timișoara și a regularizat cursul Canalului Bega.
Cornelia s-a născut în anul 1897, într-o faimoasă familie din partea locului. Dacă evaluăm după criteriile locului și timpului, am putea spune că prin naștere a aparținut unei familii de mare burghezie bănățeană, ajunsă în faza intelectual-artistică a evoluției ei; căci părinții ei erau cultivați, vorbitori de mai multe limbi, mama era cititoare de literatură, în casă se afla o bibliotecă și așa mai departe. Iar bărbații din familia ei (începînd cu bunicul ei inginer și care a regularizat Canalul Bega, cam la 1848; continuînd cu tatăl ei, avocat ajuns în Parlamentul de la Budapesta, cunoscut luptător pentru cauza națională românească; apoi, continuînd cu frații ei, un bancher-compozitor și un diplomat cultivat și cu gust) au, cum se vede, meserii burghez-intelectuale. Numele din această familie – ale părinților: Coriolan și Cornelia; ale copiilor lor: Tiberiu, Caius, Sempronia și Cornelia Flavia, inspirate, după cum se vede la simpla enumerare, din onomastica Gracchilor – sînt ostentativ latine și reprezintă un manifest național românesc (cum se întîmpla, de altfel, cu numele din multe familii românești din Ardeal).
Cornelia Flavia (sub numele de Flavia apare în romanul Luntrea lui Caron) era nu numai de familie bună (chiar vag nobiliară, căci tatăl ei se trăgea din mici boieri din Oltenia), ci, prin grija părinților (iar după moartea tatălui ei, întîmplată în 1909) și a fraților, mai ales a lui Caius, era bine educată: trecuse printr-un pension din Lausanne, își luase bacalaureatul la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, pentru ca apoi să înceapă austere studii de medicină la Viena (le va termina la Cluj). Există numeroase dovezi că avea o neobișnuită inteligență critică și cu un gust foarte sigur, sobru, care o făcea să ocolească tot ceea ce este „burghez” și mic-burghez[1]. La fel, era emancipată – atît în gustul literar-artistic, cît și în acelea al conduitei personale cotidiene – și modernă: a fost printre primele tinere femei din Ardeal-Banat care și-a purtat și părul, și hainele, după moda postbelică din Occident: scurte. (După cum povestește fiica lor, Cornelia avea picioare frumoase și nu ezita să și le pună în evidență. Iar soțul ei, în perioada interbelică și pe durata cît ei au trăit în străinătate, era încîntat că ea, pentru a-și sublinia frumusețea, se îmbrăca la mari case de modă europene.)
Pe deasupra, era frumoasă, deși într-un mod care nu se supunea criteriilor timpului: într-o vreme cînd erau la modă femeile albe ca laptele și cu forme bine conturate, Cornelia era creolă și subțire („Și-apoi, de ce era atît de slabă? Părea un adolescent în rochie de fată”, a notat, cu vădită răutate, Lelia Rugescu după ce-a văzut-o pentru prima oară).
După ce s-au încrucișat la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, cînd Lucian, din cauza pielii ei întunecate, a botezat-o „ghiocel negru”, Cornelia Flavia Brediceanu și Lucian Blaga s-au reîntîlnit în toamna anului 1916, în biblioteca universitară din Viena: ea, cum am spus deja, ca studentă la medicină – deși ar fi preferat să studieze Literele, dar a cedat insistenței fraților ei, care îi doreau o meserie sigură –, el, ca student ce chiulește de la cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu-Oradea și stă în capitala imperiului, citind cărți de filosofie… A fost pentru amîndoi întîlnire „sortită”, „soarta, va recunoaște Blaga, îi făcea înconjur apropiat”: mîna lui pe masa de bibliotecă – îngustă (Klaus Mann ar fi numit-o „gotică”), aproape străvezie, cu degete lungi, foarte expresivă – a fost elementul de la care a început „cristalizarea”. Cornelia s-a îndrăgostit de Lucian, dar și el a avut de la bun început sentimentul întîlnirii definitive, drept care a avertizat-o pe „mireasa” lui, cum o numea, că de „starea aceasta, în care ne găsim… nu vom mai scăpa, nici eu, nici tu”.
Așa că foarte curînd ei s-au socotit sortiți unul altuia, deci logodiți.
Familia și cunoștințele ei erau de altă părere. După ce tînărul a fost invitat la Lugoj, în august 1917, pe vedere, cum se zice, mama Corneliei i-a cerut lui Lucian să-i lase fata în pace. Fiu al unui preot de țară, orfan, fără relații și fără avere, pe deasupra stîngaci în societate, Lucian a dezamăgit așteptările Bredicenilor: „invitația fusese făcută unei persoane imaginare, pe care apariția mea reală n-o reproducea întocmai”, recunoaște clar candidatul la însurătoare. Amintirea decalajului social dintre cei doi tineri a fost păstrată și în familia lui, Lelia Rugescu amintindu-și că „ea (Cornelia) considera […], arătînd o îngăduitoare condescendență, că familia lui Lucian era de origine mai modestă decît a Bredicenilor”. Iar Dorli Blaga spune limpede și cuminte: Tata „venea dintr-o familie foarte modestă”. În 1920, în ochii lui Sextil Pușcariu – deci în ochii celui care îi recunoscuse deja lui Blaga, primul și cu entuziasm, marele talent – tînărul pretendent apărea ca o partidă îndoielnică. Drept care se întreba:
„Oare Cornelia Brediceanu, frumoasa lui logodnică, muza sa, va fi într-adevăr în stare să țină pînă la sfîrșit la acest tînăr slăbuț, cu mîinile asudate și cu privirea de om nesănătos, fără o situație socială?”.
Știm că a fost.
Și mai știm, grație Hronicului blagian, că, între ei doi, Cornelia era grăbită să se căsătorească, în timp ce Lucian credea că mai trebuie așteptat: „Dacă ea (Cornelia) mi-ar fi cerut vreun sfat prealabil, aș fi oprit-o să comunice familiei vreo înțelegere, pe care din parte-mi aș fi dorit-o tinerește tăinuită încă cel puțin vreo doi ani”. Doi ani s-a luptat Cornelia cu familia ei pentru Lucian – „Nu a stat ea oare în prima tinerețe cu mult curaj, înfruntînd familia, alături de un poet tînăr și sărac?”, observa retoric Dorli –, iar pînă la urmă i-a convins pe toți, mai ales pe Caius, fratele ei și capul familiei, încît în toamna anului 1919 a putut să-l anunțe, ea pe Lucian: „Dar noi ne vom căsători, de îndată ce ne vom întoarce în țară, sau cînd vrei tu”.
Ceea ce s-a și întîmplat, în 16 decembrie 1920, la Cluj, în biserica de pe strada Bisericii Ortodoxe.
Cum ar fi arătat oare destinul lui Blaga cu o altă femeie?, am întrebat-o, cu o întrebare (deși după un model ilustru, pascalian) ilegitimă, nu cu mult timp în urmă pe Dorli Blaga. Era obligatoriu să se întîlnească, mi-a răspuns ea, pentru ei a fost definitiv de la început. Este însă legitim să ne întrebăm: dincolo de Poemele luminii, care au fost scrise pentru ea („Aproape tot ce ai – are deja un poem: lumina ta, zîmbetul, ghimpii, ochii, mîinile, dorul – și-acum – părul tău…”), a jucat Cornelia vreun rol în creația lui Blaga? Dacă da, ce rol?
Documentele existente ne permit să reconstituim într-o bună măsură epoca 1916-1920, a fenomenului lor originar. Din scrisorile lui Blaga către mireasa lui se vede nu numai iubirea lor, ci și că relația lor a fost clădită de la început pe premisa, acceptată de amîndoi, a excepționalei lui valori. Pornind de la această premisă, îmi vine să spun că ea l-a modelat pe partenerul ei ca pe o operă de mare artă: nu numai că i-a cizelat reflexele sociale[2], ci l-a și îmbogățit și stilizat din punct de vedere intelectual: de pildă, i-a deschis gustul pentru literatura occidentală de ultimă oră, pentru muzică ș.a.m.d. Iar el, după cum rezultă din scrisori, s-a lăsat pe mîna ei. Și, în plus, i-a cerut permanent tot felul de servicii: să-i scoată cărți de la bibliotecă și să i le trimită, să-i cumpere cîte o carte, să îi obțină informații de interes universitar, să-l înscrie etc.
Încă de la început, Lucian vede în partenera lui, în mod posesiv și invaziv, o parte din el însuși: „Cînd zic eu te înțeleg și pe tine”, spune el apăsat. Mai tîrziu, în anii cînd a cultivat alte muze, pe care ea de altfel le-a tolerat, el a stabilit dimensiunea secundară și pasageră a acestora repetînd mereu – cu o seninătate ce ne poartă în literatura beletristico-filosofică a sfîrșitului de secol al XVIII-lea din Europa de Vest (Montesquieu, Diderot, Laclos, Goethe) – că el și Cornelia sînt o monadă.
Pornind de la acest sentiment al lui, posesiv-abuziv, cum că el și Cornelia, adică doi, sînt unul, Blaga a dibuit misterul logic al antinomiei logice din dogma creștină a sfintei treimi:
„Iu-bi-to,/ încetul cu încetul încep să înțeleg dogma trinității: Dumnezeu se zice că e o ființă în trei persoane (1=3); trebuie să recunosc că n-am prea înțeles matematica aceasta teologică. Astăzi însă mi-e mai accesibilă: oare nu formăm și noi doi – o ființă – în două persoane? (…) Eu sînt creerul tău și tu ești sîngele meu! Și mă simt în putere să creiez…”.
Așadar, una dintre ideile forță din Eonul dogmatic, analiza dogmei și apoi schimbarea funcției ei (dintr-una de conținut într-una de metodă) i-a venit chiar din iubirea pentru Cornelia.
În primii ani, Blaga o ademenește pe frumoasa lui mireasă și stăpînă, cum o numește, cu făgăduiala unei mari creații care se va naște în el datorită ei:
„dacă tu ești a mea – dacă tu îți dăruiești eul tău mie – atunci și eu o să-ți dăruiesc ție și tuturor celorlați – lucruri frumoase, unice în felul lor”,
îi făgăduiește el, în 8 decembrie 1918, egoist și sincer.
În altă scrisoare, ideea este și mai clară: o numește pe Cornelia mireasa lui care „împreună cu mine jertfește orice pentru opera noastră viitoare”.
Exagerare? Nu-mi vine să cred. Ci recunoașterea faptului că ea pur și simplu îi favoriza, îi stimula și îi accelera creația: „tu ești aceea care scoate scînteile electrice din mine”, îi spune el. De la bun început, i-a împărtășit, ca unui egal, și poemele, și intuițiile lui filosofice, luînd-o drept partener de creație și recunoscînd-o drept conștiința lui critică. „Acuși devii – iubito – conștiința mea critică!”, exclamă el. Iar mai tîrziu, la începutul anilor 1930, în fața lui Liviu Rusu, a recunoscut rolul definitiv al Corneliei pentru opera lui:
„În dezvoltarea conștiinței mele critice cred că a jucat un rol deosebit de important soția mea. În privința aceasta ea e «biciul lui D-zeu»”.
Din moment ce Cornelia este pentru el femeia care „împreună cu mine jertfește orice pentru opera noastră viitoare”, iar el îi fădăguiește, în schimbul jertfei ei, opera noastră, nu trebuie să ne mirăm că, în jurnalul ei, Cornelia Flavia Blaga a notat, în 3 decembrie 1936, ca-n treacăt:
„Sistemul nostru filosofic crește paralel cu Dorli”.
Vorbea despre sistemul nostru, și știa ea ce zice, pentru că de-a lungul vieții ei întregi, Cornelia a lucrat pentru Lucian și foarte adesea în locul lui. Nu numai că i-a trimis Poemele luminii lui Pușcariu, asigurîndu-i astfel lui Lucian un debut fulminant, nu numai că a canalizat cît a putut din forța de familie a Bredicenilor în favoarea lui – o mică parte, să recunoaștem, deoarece pentru făloasa familie bănățeană Blaga a rămas pentru totdeauna, după cum singur recunoștea, „un oarecare de care biata Cornelia și-a legat nenorocul”[3] – , ci ea a muncit, efectiv, pentru el. La începutul căsătoriei, după cam trei ani dificili la Cluj, cînd el a lucrat în presă, iar ea și-a terminat Facultatea de Medicină, tinerii căsătoriți s-au mutat la Lugoj, în casa Bredicenilor: ea, ca să fie „arhanghel dentist” și să cîștige bani; el, ca să… studieze. Un salon din casa Bredicenilor a fost transformat în cabinet medical, unde lucra Cornelia; în timpul ăsta, tînărul și distinsul ei bărbat, pe moment fără loc de muncă, se ocupa cu cititul și cugetatul… Deși nu avem nici un ecou al neobișnuitei situații, familia ei, de o mare distincție, știind și să tacă, noi, astăzi, ne putem imagina ce gîndeau în sinea lor Bredicenii de toate generațiile despre bărbatul care stătea și cugeta filosofie, în timp ce soția lui oficia „senzaționale ședințe dentistice” și „rupere de fălci plăcută pe strada Făgetului 4”, o meserie care de altfel ei nu-i plăcea, dar se cuvenea ca și în tînăra familie Blaga să cîștige cineva niște bani… Peste ani, la Berna, în 4 mai 1937, Lucian îi va mulțumi Corneliei în felul lui, adică laconic și pieziș:
„În Lugoj am făcut eu saltul decisiv al vieții mele: acolo am făcut cele mai mari eforturi de gîndire și uneori am impresia că tot ce-am lucrat de-atunci nu e decît o realizare”.
Măritată cu Lucian, Cornelia a fost tot timpul o persoană extrem de ocupată: administra casa, mergea la bibliotecă să împrumute cărți pentru el, făcea o bună parte din munca lui de birou ca atașat de presă, adică citea, rezuma, redacta rapoarte, pe care apoi Lucian le semna, iar dacă el lipsea din localitate, le semna ea cu numele lui; organiza întîlnirile, dineurile și toate contactele sociale la care-l obliga pe el funcția, asta inclusiv la Lisabona, unde el a fost ministru plenipotențiar al României – perioadă pentru care ea a ținut, caz rar de prevedere, și evidența minuțioasă a cheltuielilor Legației, pentru ca nu cumva să se ivească încurcărturi; dacă postul lui Lucian era în pericol, ea lua trenul și mergea la București, să rezolve lucrurile (astăzi, o asemenea situație ar intra în atenția tuturor, de la presă la instituțiile care monitorizează cinstea și corupția…); apoi, ea era fotograful lui; la fel, ea citea și conspecta cărțile care l-ar fi putut interesa, prezentîndu-i-le în scurte rezumate; dactilografia și corecta textele lui, făcînd observații critice și modificări – așa că trebuie să presupunem că ar fi fost cel mai avizat exeget al întregii lui opere; apoi, a ținut evidența comentariilor despre opera lui Lucian, de la început pînă în 1968; iar în anii cînd el a fost interzis, și-a perfecționat engleza și a făcut pentru el traduceri brute, pe care apoi el le-a pus în versuri; cînd el a tradus Faust, ea citea studiile critice despre capodopera lui Goethe și i le prezenta în rezumat, pentru a-l ajuta la descifrarea sensurilor criptate ale versurilor.
Și, zi de zi, a privit evenimentele din jur și din lume calculînd în ce fel îi afectează ele liniștea, sănătatea, temperatura, nervozitate, echilibrul, deci creativitatea lui Lucian – care, sigur, nu era foarte sănătos, dimpotrivă, era sensibil, ușor neurastenic etc. Între timp, se ocupa și de Dorli. Și peste toate, i-a tolerat „muzele”, unele, cum a fost doamna Daniello, destul de intruzive. Așa cum Katia Mann împreună cu Erika Mann au făcut, în august 1950, tot ce era omenește posibil ca Thomas Mann să-l mai vadă o dată pe pe Franzl Westermeier, „flăcăul” de care se îndrăgostise în amurgul vieții, și Cornelia Blaga, în complicitate cu Dorli, a reținut-o în casă – întîmplarea s-a petrecut în 1945, la începutul verii – pe foarte tînăra și strălucitoarea Coca Rădulescu, ca „s-o cunoască și Tata”…
Cornelia, anticipase Lucian la începutul legăturii lor, „împreună cu mine jertfește orice pentru opera noastră viitoare”. A jertfit, într-adevăr. Nu este de mirare că, după ce ea a corectat, în 1926, Meșterul Manole („Pe Manolică l-ai gătat? Cred că ai făcut corecturi scumpe ca tine”, o chestiona Blaga), n-a mai putut niciodată să recitească piesa: se simțea, spune Dorli, zidită ea însăși în opera bărbatului ei.
*
Lucian Blaga este cel mai complex creator pe care l-a avut România în secolul al XX-lea și autorul celui mai valoros sistem filosofic creat vreodată în limba română. M-am întrebat, mereu, cum a putut avea el o creativitate atît de nestăvilită, cum a putut el să scrie, la un nivel atît de înalt, o operă de-o asemenea colosală dimensiune și complexitate.
Cînd ne povestea cine știe ce istorie neobișnuită a vreunui demn ardelean, Mircea Zaciu obișnuia să exclame cu subînțeles: Cherchez la femme!
Ce ar fi fost Lucian Blaga fără Cornelia și cum ar fi arătat opera lui, superba lui operă, dacă nu ar fi fost iubit de Cornelia Flavia?, m-am întrebat eu. Cherchez la femme!, mi-am răspuns, și m-am apucat de cercetat: femeia, iar nu femeile, doamna, nu doamnele, numite șăgalnic în familia Blaga „muze”. Exegeții lui Blaga se opresc, nu fără temei, la „muzele” pe care poetul le-a cultivat, asemeni lui Goethe, în numele unei „multiple pubertăți” spirituale: la Eugenia Mureșanu, Domnița Gherghinescu Vanea, Coca Rădulescu, Elena Daniello. O nevastă este însă o realitate de zi cu zi – e eternă. Eckermann al lui Blaga, cum a numit-o, în surdină, Dorli.
Am vrut să știu cît de multe despre ea. I-am căutat urmele peste tot, în mărturiile lui Blaga, ale lui Dorli, în mărturiile prietenilor sau străinilor, în jurnalele ei – care sînt, însă, jurnale ale creației și vieții lui Blaga, și prea puțin însemnări despre ea însăși.
Aș fi vrut să-i citesc scrisorile către Lucian – și din anii îndrăgostirii, și de mai tîrziu. Dar scrisorile ei – astăzi nu mai există. Au fost distruse, chiar de ea: în momentul cînd familia s-a întors pentru totdeauna în țară, scrisorile ei către Lucian nu mai existau.
Oare de ce și-a distrus Cornelia scrisorile? Dorli, în cartea pe care a scris-o pentru Apostrof, notează că mama ei și-a distrus scrisorile din discreție, ca să le ferească de ochii unor cercetători lungi ca tenia, cum ar spune Kierkegaard, gata de scotocit și de interpretat.
Ea a păstrat tot ce i-a scris el – și a distrus tot ce i-a scrie ea. De ce? Discreție, pe care o invocă Dorli, deși este un motiv plauzibil, mi se pare prea puțin. Din dragoste lezată și deci din mînie? Nu pare un motiv plauzibil, căci Blaga, cu toate „muzele” lui, nu și-a schimbat nici o clipă unicul său centru gravitațional, Cornelia. În plus, o asemenea femeie, care a investit totul într-un bărbat, în bărbatul ei, se află dincolo de bine și de rău, dincolo de dragostea (chiar lezată) și de mînie. Așadar altceva trebuie să fi stat în spatele acestui gest, radical, de ștergere a urmelor. Cu o voință de fier, ea a luptat pentru el, l-a influențat, l-a șlefuit, l-a modelat, a muncit pentru el și în locul lui. Și l-a transformat pe tînărul de o extraordinară creativitate într-un monument. E ca și cum l-ar fi clădit – iar apoi ar fi înlăturat schelele din jurul lui, ar fi șters urmele primului șantier, cel mai important, pentru ca monumentul, impresionant, să poată fi admirat în întreaga lui splendoare. Pentru ca urmele felului cum ea l-a dirijat, îndrumat, șlefuit pe Blaga să dispară, iar el să apară, în lumina augustă a creației și persoanei lui, ieșit direct din centrul Marelui Anonim. O supoziție pe care o întărește, cred, și întîmplarea din primăvara anului 1969, cînd Cornelia, grav bolnavă de gripă și avînd temperatură mare, se considera Blaga: „Ea era Blaga”, își amintește Dorli, care o îngrijea în spital.
*
Așa cum se cuvenea, Cornelia a fost ultima persoană cu care a vorbit Blaga. În noaptea de 5 spre 6 mai 1961, el s-a trezit la 3 dimineața și i-a spus „Peste un ceas mor”. La șase dimineața, s-a întors încet de la spital acasă, unde Dorli o aștepta în fereastră.
I-a supraviețuit lui Lucian 22 de ani. Din 1968, bolnavă de Alzheimer – boala de care a murit și Cioran și de care suferă astăzi în lume spre 30 de milioane de oameni. A murit în 17 martie 1983.
9 martie 2017
Bibliografie
Lucian Blaga, „Hronicul și cîntecul vîrstelor”, în Opere, 6, ediție critică de George Gană, București, Editura Minerva, 1997.
Lucian Blaga, Corespondență, A-F, Ediție îngrijită, note și comentarii de Mircea Cenușă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989.
Lucian Blaga, Cultură și cunoștință, Cluj, Editura Institutului de Arte Grafice Ardealul, 1922.
Lucian Blaga, Daimonion, în Opere, 7, Eseuri, ediție îngrijită de Dorli Blaga, București, Editura Minerva, 1980.
Cornelia Brediceanu-Blaga, Jurnale, ediția a doua, îngrijită, revăzută și comentată de Dorli Blaga, București, Editura Humanitas, 2016.
Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2004.
Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, I-IV, București, Editura Libra, 1995-1999.
Thomas Mann, Journal, II, 1940-1955, texte etablie par Peter de Mendelssohn et Inge Jens, edition annotee par Cristoph Schwerin, traduit de l,allemand par Robert Simon, Paris, Gallimard.
Klaus Mann, Mefisto.Romanul unei cariere, traducere și postfață de Radu-Mihai Alexe, București, Editura Leda, 2006.
Ovidiu Moceanu, Doamna cu licorn, în Tribuna, nr. 21, 28 mai-3 iun. 1992.
Sextil Pușcariu, Memorii, ediție de Magdalena Vulpe, prefață de Ion Bulei, Editura Minerva, București, 1978.
Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985.
Liviu Rusu, De la Eminescu la Lucian Blaga, și alte studii literare, București, Editura Cartea Românească, 1981.
NOTĂ. Conferinţă susţinută cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universităţii Tibiscus din Timişoara. Textul conferinţei a fost publicat în revista Tibiscus, nr. 90, p. 9-15, 2017.
[1] În 1936, cînd Blaga era atașat de presă la Viena și i-a apărut un șef nou, Gurănescu, deloc favorabil lui, de altfel, unul care a înnoit întreaga Legație, începînd cu mobila și aranjamentele din saloane, ea i-a notat, nimicitor, gustul „burghez”.
[2] „Tu m-ai oprit de vr-o cîteva ori să-mi arăt dragostea în public…”, recunoaște el în scrisoarea din 22 nov. 1918 către Cornelia.
[3] Blaga, scrisoare către Tiberiu Brediceanu, 28 febr. 1945. În întregime, fraza lui Blaga sună și mai aspru: cutare lucru, zice Blaga, „nu mă miră din partea unor oameni cari totdeauna m-au privit nu ca pe cineva care reprezint ceva în țara românească, ci ca pe un oarecare de care biata Cornelia și-a legat nenorocul”. În aceeași scrisoare către Tiberiu Brediceanu, Blaga dă detalii despre starea financiară modestă a familiei sale, el, Cornelia și Dorli trăind din salariul lui. Din informațiile date de Dorli, ne dăm seama că dintre Brediceni generosul ea Caius, care a ajutat familia Blaga.
