Nici o istorie a eşecurilor din intervalul ce urmează anului 1989 nu poate evita incapacitatea de a regândi educaţia. S-a vorbit de nenumărate ori despre sincronizări cu direcţiile moderne ale învăţământului şi cercetării, s-au auzit, obositor, discursuri a căror ambiţie părea reluarea la nesfârşit a unor teme, reflecţii şi polemici. În loc să vitalizeze câmpul educaţional şi să reducă defazajul faţă de harta mentală a celor ce îl traversează, l-au condamnat la o dramatică încremenire, zgomotos camuflată de spoieli precipitate. Un sistem anchilozat, incapabil să creeze anticorpi, profund agresat şi alterat în microstructura lui celulară. Dar şi intens mistificat. Două realităţi paralele – cea de pe hârtii şi cea din „teren” – convieţuiesc în falsă armonie, fără a avea nimic în comun una cu cealaltă. Din lăuntrul acestui sistem schizoid (care funcţionează din inerţie instituţională şi se ascunde, îndărătnic, sub scutul excepţiilor meritorii), prea puţine voci au îndrăznit să demaşte public cangrena care continuă să roadă, imperturbabilă, ţesuturile viitorului.
Din două lumi
Meticulos în analiză, plastic în articularea informaţiei şi fundamental orientat spre resuscitare, vindecare şi re-construcţie a fost, în anii din urmă, Mihai Maci. Interesat cu precădere de filosofia contemporană, Mihai Maci este lector la Universitatea din Oradea. Ar fi rămas cunoscut printre studenţi şi colegi cu aceeaşi pregătire sau cu specializări conexe dacă n-ar fi încercat să exprime, clar şi inteligibil, lumea în care trăieşte – în dubla ipostază de profesor şi tată. Din mobilizarea gândului pentru a urmări tectonica straturilor inconfortabile s-au născut textele publicate în „Dilema”, „Idei în dialog”, revista „22” sau pe contributors.ro. Au prins cheag şi altele – inedite. Iar împreună lămuresc (tăios, amănunţit) întreaga împletitură de vase şi nervi din Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe (Prefaţă de H.-R. Patapievici, Bucureşti, Editura Trei, 2016).
Sigur că menirea sistemului educaţional este nu doar să pună la dispoziţie infomaţii şi algoritmi, ci şi să dezvolte gândire, să fasoneze motivaţii, să cizeleze caractere. Şi totuşi, dincolo de acest loc comun uşor de identificat în orice discuţie despre învăţământ, se află frapantul decalaj între ce tip de minţi sunt cerute de dinamica societătii contemporane şi modul de operare propus de şcoala românească. De-o parte, adaptabilitate şi echilibru, rezilienţă şi eficienţă în găsirea unor soluţii ingenioase, claritate şi creativitate în comunicare, încredere în sine, capacitate de a lua decizii şi a-ţi asuma responsabilităţi, empatie, implicare şi puterea de a se reinventa – toate crescute din altoiul operaţiilor superioare ale gândirii. De cealaltă parte, informaţie aluvionară, aplicabilitate mecanică, absenţa motivaţiilor intrinseci, distorsionarea modelelor şi confuzia buimacă a valorilor. Cu un alt profil cognitiv faţă de generaţiile mai vechi, cu o altă viteză de reacţie şi, implicit, cu alte nevoi, generaţia şcolară de astăzi îşi pierde foarte repede bucuria descoperirii, încrederea de a accepta riscuri şi de a transforma eroarea în salt evolutiv. Formarea e strivită sub avalanşa informării, într-un timp în care nu accesul la elementele noi e obstacolul major în calea cunoaşterii, ci selectarea lor, distingerea adevărului de scorneli cu pretenţii de veracitate şi includerea justeţii într-o reţea a evoluţiei şi a analizei. A gândirii critice şi creatoare. „Şcoala românească de azi nu formează nimic, ea deformează, iremediabil, zeci de mii de copii care nu au nicio vină. Puţinii oameni realmente talentaţi […] răzbesc cu greu (şi cu enorme eforturi ale familiilor) şi, cel mai adesea, ajung să se realizeze în altă parte. Conduşi de daimonul talentului lor, ei sunt cei care ‹‹scapă›› şi, în mod pervers, ‹‹cei cu care ne mândrim››. Ceilalţi, cei mulţi, vor fi deformaţi pe viaţă: tot aşa cum ghiozdanul prea greu produce scolioză şi curbează coloana vertebrală, acestor copii li se va schimonosi sufletul din cauza poverii cu care sunt striviţi. Zilnic, cineva îi va pedepsi pentru cea mai măruntă greşeală, dar nu le va răsplăti aproape nicio reuşită, de la ‹‹vârsta inocenţei›› vor învăţa că totul […] se cumpără şi că viaţa stă sub semnul lui ‹‹trebuie să››, nu sub cel al lui ‹‹merită să››.”
Adevăr şi butaforie
În Anatomia unei imposturi, Mihai Maci procedează exact cum şcoala românească nu acţionează: pleacă de la concret, de la ce e relevant în felia de viaţă a unei zile, pentru a ajunge să facă, prin scenarii de gândire vizibilă, conexiuni între informaţii din diverse domenii ale cunoaşterii şi desluşite fixări în abstract. Dispariţia unei librării prilejuieşte reflecţii despre simbolismul spaţiului ordonat, incursiuni în luminismul european şi înşurubări în metoda carteziană pentru a explica, de fapt, locul înţelegerii într-un tip de lume în care raţiunea a ajuns să ocupe locul secund. Cifrele de şcolarizare stabilite de Ministerul Educaţiei conduc, din aproape în aproape, la analiza problemelor învăţământului universitar, cuvintele aruncate de un preşedinte determină o amară meditaţie asupra crizelor Europei, dar şi a felului în care pot fi depăşite momentele de tensiune, iar greutatea imposibilă a ghiozdanului care ar trebui purtat de o fetiţă dă impulsul unui decupaj atroce în lutul sfărâmicios al învăţământului preuniversitar, care a uitat că „miza învăţării nu e acumularea sterilă a detaliilor, ci capacitatea de a problematiza, adică de a privi altfel lumea şi pe sine însuşi.” Dar cum să priveşti lumea în complexitatea ei mirabilă când cunoaşterea e neactualizată şi smulsă cu brutalitate din toate intersecţiile interdisciplinare? „La noi ideea e să faci mult. Nu contează dacă are sau nu rost, mult să fie, să se vadă şi, mai ales, să se raporteze. Această obsesie a cantitativului a sfârşit, mai întâi, prin a formaliza (şi a formoliza) întreaga cunoaştere […] Prin natura ei, lectura e o activitate ce se desfăşoară în timp şi care cere o anumită ‹‹zăbavă›› în ceea ce-i priveşte desfăşurarea. Nimeni – în primul rând instituţiile educaţiei – nu mai are nici timp, nici disponibilitate.” (De ce nu (mai) citim?)
Din cuprinzătoarea cronică a învăţământului românesc (cu extensii spre cel european şi american) nu puteau lipsi instantaneele care au în centru frapanta sociologie a unui examen (din eseul Ce ascund universităţile?), impostura şi ratarea, fabricile de diplome sau relevanta explicaţie despre Cum produce şcoala tâmpiţi. (Mă grăbesc să adaug – pentru cei retraşi în turnul exclusivist din care văd doar performanţele rarefiate, nu nivelul deprimant al mediei – că ultimul termen a fost preluat din discursul public al unui politician.)
Cu exemple de nedezminţit şi convingătoare reflecţii, Anatomia unei imposturi zugrăveşte câteva decenii de tatonări şi experimente. Un lung răstimp de drame intelectuale şi emoţionale. Cuprinsă în logica argumentaţiei, convocarea de procente şi analize de parcurs nu intră într-o colecţie de date şi cunoştinţe ori într-o volută a datoriei profesionale, ci fixează doar una dintre piruetele care se înlănţuie în coregrafia interesului real, pe deplin asumat în actul mărturisirii publice. În desfăşurarea lor metodică, eseurile aduc în prim-plan rolul de agent al unei înţelegeri esenţiale. Întemeietoare. Căci nici măcar o singură carenţă nu poate fi înlăturată fără o definire clarificatoare şi riguroase racordări la elasticitatea interogativităţii.
Efortul lui Mihai Maci este acela de a înţelege lumea în care trăieşte – sever cu sine însuşi, răspunzător de felul în care îşi orientează viaţa şi o cultivă pe a celorlalţi. „Scopul întregului învăţământ ar trebui să fie acela de a educa minţile, de a aprofunda umanul din om, altfel spus de a face […] ca omul să se deschidă întrebărilor care dau un sens parcursului lui în viaţă, să-şi educe disponibilitatea deschiderii căţre ceilalţi şi a întoarcerii în sine”. Deturnat de la omul ca întreg (cu „rigoarea verticalităţii” şi cu „acea flexibilitate fără de care verticalitatea înţepeneşte în manierism sau fanatism”), scopul real a ajuns să fie o butaforie stahanovistă care dă iluzia performanţei.
De aici, amărăciunea autorului, replierea lui în zona întrebărilor meditative, detenta raţionamentelor bine pârguite şi a soluţiilor întrezarite – puse în dezbatere ani la rând, dar rămase fără ecou în geometria imprevizibilă a deciziilor. Şi totuşi, oricât de neiertătoare se arată Anatomia unei imposturi şi oricâte prilejuri de trezire s-au ratat de la apariţia primelor texte care o compun, autorului ei îi este străină reactivitatea umorală. Îl interesează justeţea detaşată din exerciţiul lucidităţii şi al echilibrului, nu popularitatea izvorâtă din scăpătarea exigenţelor. Critic (fără să se abată în aciditate normată) şi cu distincţia responsabilităţii (fără a o transforma în marotă), Mihai Maci continuă să creadă în bine, frumos şi adevăr, chiar dacă anatomia pe care o cercetează scoate la iveală felul în care gândirea sufocată, deviată, pervertită poate ajunge să nesocotească gândirea autentică.
În Eseuri despre lumea de azi, Alain Besançon evidenţia deraierea de la dreapta judecată. Anatomia unei imposturi relevă, trist şi edificator, modul în care această deraiere ajunge să se producă.
* Articolul a fost publicat în revista „Orizont”, XXVIII, 2017, nr. 3, p. 12.
