Cum e cu „scriitorii la poliţişti”? E grav?
Când povestești, nimic nu mai pare a fi grav. Știi prea bine: de la distanță toate se văd, parcă, mai limpede șimai estompate. Ba chiar mai colorate. Când poliția te trage „pe dreapta”, la modul real, problema se cam încâlcește, însă. Iar în cartea asta a noastră, ce numără 35 de autori, e vorba, printre altele, și despre cum știu scriitorii să iasă din încurcătură, să se scoată, cum se zice. Iar dacă totuși nu reușesc, măcar să nu… clipească.În Scriitori la poliție sunt mici lecții despre abilitate, despre cum trebuie înfruntat organul, în funcție de situația din teren.
Se confirmă marile mituri despre inteligenţa poliţiştilor (sau despre absenţa acesteia) în aceste relatări pe care le-au adunat într-o carte, relatări care pot avea şi valoare sociologică, aşa, ca un eşantion destul de reprezentativ?
Să știi că polițiștii ies bine din toată cartea asta. Mulți chiar ies ca niște domni. Care se arată generoși și înțelegători. Care nu sunt absurzi. Care acceptă că poți greși, că poți ceda (mai ales la volan). Milițienii, în schimb, ies prost. Proști. Eu cred că și sistemul te (și ne) constrângea să fim astfel. Ne constrângea inclusiv creierul. Iar Miliția era una dintre menghinele acelui sistem. Dintre brațele lui mușchiuloase. Și zice maneaua: Mușchii mei minte nu are!
Auzi – că tot vreau să îmi clarific mie însumi şi poate că mă ajuţi puţin şi tu în acest sens: ce se întîmplă cînd un poliţist vrea să se se facă scriitor – el încetează să mai fie poliţist?
E un text al lui Pavel Șușară, în care personaj principal e un scriitor-polițist. Mă rog, milițian. Citește ca să afli un… caz de excepție. Cristi, ca o paranteză, eu cred că a fi scriitor nu e totul, zău. Cum nici a fi pictor. Ori muzician. Încearcă unii să se arunce în zona asta limită, de tipul literatura sau viața, dar, de regulă, o fac cei mediocrii. Dacă n-au reușit în viață (apropo: cum o fi să reușești în viață?), măcar să anunțe că pariează totul pe literatură. Și o zic peste tot: literatura e viața mea etc. Și, mai de milă, mai din consonanță, zici și tu ca el: e scriitor, săracu. Scriitorul adevărat, cel cu vocație, nu-și declamă peste tot darul cu care a fost înzestrat. Nu se vaietă, nu se martirizează.
Așa că, să revin la întrebarea ta,… nu știu. Pare că scriitorii își pun mai multe întrebări decât alții, sunt mai tot timpul pe gânduri. Și scriu ca să afle, poate, răspunsuri. Dar, sincer, prefer un polițist bun unui scriitor mediocru. Și, totuși, când afli că un polițist scrie, parcă îl privești cu alți ochi. Vezi, mă tot contrazic, caut o ieșire… Nu știu, bre, răspunsul!
Din cartea pe care ai gîndit-o şi făcut-o pentru Polirom, reiese, crezi, că în dreptul poliţiştilor autohtoni putem să spune, în parafrază la celebra formulă americană, „to serve and to protect” literatura română?
Să știi că da! Să știi că polițistul român devine mai cooperant când află că are în… cătarea pistolului un scriitor. Parcă îi tremură puțin mâna, parcă îi e nițel mai relaxat. Parcă organul iertării cu care l-a dotat natura e mai activ decât până atunci. Parcă vrea să îți întindă o mână. Și – citește, că scrie în cartea asta – chiar ți-o întinde! S-a schimbat lumea, Cristi, inclusiv lumea poliției. Și în bine!
Oare cum ar fi o carte scrisă din direcţia opusă: poliştii să povestească despre întîlnirile cu scriitorii? Crezi că ar fi suficient „material” suculent?
Da, e o idee! Ar putea face și polițiștii o antologie de genul Feriți-vă de artiști! Sau Dacă-i scriitor, predă-te și nu-l cerceta! Ori: Ia-i cartea, lasă-i carnetul.Eu vorbesc de scriitori adevărați, nu de aia care devin așa fiind în pușcărie. Și, oricum, ăia scriu cărți de știință, de științe, nu de ficțiune, ca scriitorii… simpli.
(credit foto: ARIANA VULPE)
Cine se descurcă mai bine la întîlnirea cu poliţiştii: femeile (scriitoarele) sau bărbaţii (scriitorii)?
E o întrebare capcană și nu cad în ea. Poliția română nu face discriminări, să fim înțeleși! Tratează, conform legii, pe orice cetățean în mod egal și corect, indiferent de sex.
Tu eşti şi poet, şi prozator (dator şi cu un roman publicului!), aşa că poţi face în deplină cunoştiinţă de cauză această evaluare: ce iese mai mult la întîlnirea dintre poliţişti şi scriitori: proză sau poezie?
Ha, ha, ha! Ar fi senzațional să scriem poezii cu polițiști. Iar te-am văzut în uniformă,/ Cu mâna stângă la chipiu,/ Și legea n-avea nicio noimă./ Tu, comisare fistichiu… Ce zici? Am putea ține-o așa preț de-o carte întreagă. Doamne ferește! Zice lumea care a citit deja Scriitori la poliție că ies niște proze numai bune de citit după ce te-ai intersectat cu omul legii. Eu mă codesc: să nu-o credem și să citim cartea.
Sînt poliţiştii un fel de critici literari ai scriitorilor?
Nu, n-are legătura meseria lor cu critica literară. Dar ei sunt buni cititori de… fețe, de gesturi, de tăceri. Și au intuiție, se cam pricep la oameni. Au miros bun. Nu zic asta să mă pun bine cu nimeni (n-ar mai fi cazul, nu?; am avut ideea acestei minunate cărți și am și finalizat-o, așa că…, să nu exagerăm). Chiar asta a și fost ceea ce m-a mânat în a invita 34 de confrați: curiozitatea. Numai mie mi s-au întâmplat povești în răspăr cu ceea ce se crede despre polițiști, sau și altora? Și altora – ăsta-i răspunsul corect.
Se simt scriitori tentaţi să exagereze (mai mult decît d eobicei) atunci cînd povestesc despre interacţiunile lor cu poliştii? Aşa cum, spre pildă, o fac de regulă pescarii cînd vorbesc despre mărimea peştilor pe care i-au prins.
Nu știu alții cum sunt, dar eu am spus adevărul și numai adevărul! Cât adevăr e într-o poveste, asta numai colegii mei, criticii literari, pot să judece.
După „scriitori şi armata”, „scriitori şi poliţia / miliţia”, ar fi loc şi de un pachet editorial despre „scriitorii şi Securitatea”? Mai ales că, sînt sigur de asta, există încă mulţi scriitori care au cadavre în dulap pe linia aceasta…Sau, în registrul umorului mai ales, e mai fezabil un proiect gen „scriitori şi politicieni”?
Cristi, scriitorii pot face literatură din orice subiect. Asta e meseria lor. Când în ea, în meserie, mai picură și puțină artă, experiență, documentare, iese ceva formidabil. O carte despre relația scriitorilor (de colaborare sau de… contondență?) cu Secu ar putea fi una de top. Fie că înăuntru ar fi mărturii directe, fie că ar fi un eseu, fie o “culegere” din arhivele CNSAS. Scriitorii care au făcut politică – și sunt destui – ar putea să vorbească despre cele mai cele episoaded in cariera lor. Dar atenție la ce scriu: DNA veghează și reacționează!
