Interviu EMANUEL TÂNJALĂ: Foto. Art-foto. Foto-poveste

Dialog exclusiv Lapunkt între Emanuel TÂNJALĂ şi Cristian Pătrăşconiu.

În cartea ta de la Humanitas despre tine şi despre fotografie, spui / scrii aşa: „fotografia e religia mea”. Cum poate fi aşa ceva? Cum e posibil, cum e de dorit să slujeşti unui asemenea…cult?

Îmi place să folosesc acest termen numai pentru  a explica ce m-a marcat în viață.  Religia creștină a fost ghidul pe care l-am avut în suflet, de la începutul începutului. În privința fotografiei, am folosit cuvântul ca o metaforă. Prețuiesc acest dar de la Dumnezeu, ca și Biblia,dar nu le pot alătura în sertarul rațiunii. Îmi place să fotografiez adevărul, de aceea mă strecor în lumea mea secretă, folosind smerenia ca pe un cult al documentaristului. Fotografia nu este un cult, este o fascinație, este o dăruire umilă a pasiunii mele.  Eu nu mă rog la fotografie, eu slujesc fotografia cu pasiunea exploratorului care se explică:” Sunt cine sunt”  Fotografia este o oglindă pe care le-o pun în față semenilor mei. Fotografie este un act de credință, pentru că eu folosesc adevărul, pentru că nu mă pasionează trucurile  și tabloidul care ne-a invadat  viața..

Îmi place oferta adevărului și uite așa mă strecor în inimile celor care au curiozitatea de a vedea fotografiile mele.

Știu că fiecare dintre noi suntem chemați să ne jucăm rolul în această viață – aici pe deasupra florilor de câmp.

Şi, tot acolo, mai spui şi că „fotografia este un act de credinţă”. O să duc mai departe această idee şi o să întreb aşa: în legătură / în relaţie cu fotografia, în ce crezi, Emanuel?

Cred în absolut tot ce este adevărat. Actul de credință este rezultatul unei munci, iar mie nu mi-a plăcut să mă folosesc de dânsa, pentru a mă lăuda, pentru a epata.

Este rezultatul unei devoțiuni față de meseria pe care mi-a deschis multe drumuri necunoscute. Am credința că numai adevărul m-a făcut liber. Fotografia este expresia uneu credințe nebiblice, este o fascinație și o mare curiozitate de-a mea în a fotografia timpul. În a  accelera mersul printre solicitările de zi cu zi și asta numai în perioada când am lucrat pentru un ziar și câteva reviste în România și în Los Angeles.

Nu puteam să public fotografii în care nu credeam. Este ca și credința mea în Dumnezeu.

Numai credința că Isus a venit pe pământ să moară pentru păcatele noastre, iar a treia zi a înviat, m-a inspirat  în a folosii acest crez, în a mă apropia și a-i cunoaşte pe oameni. Cred că izbânda omului este numai prin luptă și mai  departe, dorința mea a fost să mă conectez la cunoaștere. Eu cred în iubire și mai cred în supunere față de Creator. Nu cred în viața trăită în lume, fotografiez ca să pot comunica în taină, aici printre miracolele aceste lumi.  Îmi place să trăiesc cu lumea și mă strădui să îmi drămuiesc viața, în așa fel în care busola mea să fie  cuvântului Biblic, să trăiesc deasupra soarelui, cu toate că în fiecare zi ne sculăm sub soare .

UN MARTOR AL TIMPULUI

Subscrii sensului formulei celebre: „o fotogafie cîştigă o clipă, dar pierde o eternitate”? Sau, chiar dacă nu respingi cu totul această formulă, ai de pus cîteva nuanţe la ea, din perspectiva experienţei tale de fotograf?

Dacă ai pierdut clipa pentru a face o fotografie care ți se pare unică, care ți-a dat fiori, atunci când ai avut-o în fața ochilor, ai pierdut și eternitatea.

Pentru mine fotografia este o combinație perfectă a clipei și a eternității.

Am făcut fotografii pe care le-am considerat o mărturie pentru ce va să vină.

Am făcut-o cu selecția sufletului și a minții, pentru a fi valabilă poimâine și mai departe.

Când am început să fotografiez mă gâdeam numai la clipă, dar cu timpul am devenit parcimonios în a declanșa numai la momente pe care le consideram la repezeală că au valoarea eternității.

De multe ori, ajungând cu fimlele în redacție, le developam,  le puneam  la  uscat ca pe rufe, pe sfori întinse la întuneric,  și plin de nerăbdare, făceam cu atenție selecția, tot la întuneric.  Curios ca un copil care deschidea un cadou primit de ziua  lui.

Și așa am scris cu imagini, istoria mea selectivă.

Am devenit  un martor al timpului, am adăugat și înghesuit zi de zi fotografii în tolba mea documentară, ca niște  pagini de istorie, la păstrare.

Mi-a plăcut să aud scâncetul țăranului, nebăgat în seamă de când a apărut pe fața sculptată a pământului. Mă trezeam dis de dimineață să fotografiez cumințenia tăcută ale satelor și cătunelor din Vrancea , Maramureș, Gorj. Am pătruns cu sfială  pe ulițele pline de animale și puțini oameni, care plecau la munca câmpului,  tăcuți și cu capul plecat. De atunci, în România mea nu am putut adera la zicala ”Capul plecat sabia nu-l taie”. Am crezut mereu că pe un cap plecat, o sabie  îl va tăia. Și experiențele îndurate de semenii mei în perioada comunistă, au confirmat  tristețea nației mele.

Fotografia este o dovadă că noi  chiar am existat. Nu este o carte de ficțiune și nu este o carte de eseuri. Dacă privești un album cu fotografii  vechi, vei simți că faci parte din istorie. Fotografia este o parte a prezentului, de câte ori o privești; dar, dacă ai gustul istoriei, o plasezi în eternitate.

Există un ritual pe care îl îndeplineşti atunci cînd faci fotografii? Există, exista? Ai anumite tabieturi în legătură cu aceasta – ştiu eu, o ordine în care îţi pregăteşti  instrumentele, şamd?

Curios ca un explorator, retras ca un pusnic, sfios ca o vedenie, abordam perimetrele mele de „atac”, cu  apucăturile unui rebel, dar cu pioșenia unui călugăr.

Mă vei întreba cum vine asta? Nu îmi placea să epatez, să mă dau văzut,. Nu mi-a plăcut să fiu nici măcar observat. A fotografia pentru mine nu a însemnat ca lumea să fie deranjată de mine. Trebuie să îți dau un exemplu. La începutul anilor 80, am avut șansa să îl fotografiez pe dirijorul Sergiu Celibidache la Filarmonica George Enescu. M-a lăsta să îl fotografiez, cu toate că lui nu i-a plăcut să fie filmat sau fotografiat.

Eram pe șcenă, în spatele contrabasiștilor în timpul concertului. Nu știu cum de m-am strecurat printre acele instrumente înalte, chiar în sufletul sinfoniei ”Păsării de Foc” a lui Stravinsky. Din ascunzătoarea mea, am fotografiat aproape plângând, dansul mâinilor și al feței lui Celibidache, când dirija orchestra Filarminicii George Enescu.

Greu de explicat pentru mine în cuvinte, privilegiul de  al fotografia pe acel  fenomen al  muzicii simfonice internaționale.

Nu fotografiez cu gândul la aparate, obiective, trepied, sau lumini artificiale.

Mă folosesc de obiectivele – de acelea pe care le consider eu că îmi pot explica gândul și semnalul sufletuluil. Da, este bine să ai obiective speciale la orice moment.

Mi-l reamitesc pe maestrul meu, Hanry Cartier Bresson, care mereu avea un apart la gât cu un obiectiv de 50 mm, un obiectiv normal. Cred că el a scris cele mai adevărate pagini de istorie, cu fotografiile lui minunate, oferite mărturie umanității.

Când m-am apucat să scriu la crtea ”Jurnalul unui fotograf”, am scris-o numai cu gândul la viitorii fotografi, la neliniștea mea, când îi vedeam dându-se în spectacol, acolo unde ei fotografiau istoria! Nu pentru a le explica lor ce mare am ajuns eu; ci doar cu dorința de a-i direcționa pe poteca succesului, pe drumul neted al acestei minunate meserii.

Un fotograf de presă are viața legatăde  redacția la care lucrează.

El este parte dintr-o redacție. Nu mi-am organizat plecările pe teren, dar mereu îmi pregăteam mersul pe teren. Mă ducean pregătit ca la un examne de doctorat.

Eram reporterul care trebuia să aducă poveștile văzute  așa cum erau, nu mi-a plăcut retușul.

Acolo,în perimetrul meu de creație ( perioada de mers pe teren pentru Satul Socialist) trebuia să nu mă prostituez, să mă bat pentru adevărul care mă ”asuprise”. Am luat în serios acest mesianic meșteșug.

Documentul  nu înseamnă minciună, documentul  este numai expresia adevărului.

Ușor nu mi-a fost, dar am fost protejat de Dumnezeu și acum pot exemplifica, arăta din fotografiile rămase, după fuga mea în exil în 1981, multe filme pierdute, făcute în anii mei de glorie,70, 80.

Aparatul de fotografiat a fost partenerul meu și cu el mă sfătuiam în taină. Era o înțelegere ca un jurământ, să nu trădăm niciunul dintre  noi.

Am cunoscut  de mic ce gust minunat are adevărul și astăzi îl adulmec cu aceeași savoare.

DECLANŞEZ NUMAI LA SEMNALUL SUFLETULUI

Şi, legat de întrebarea precedentă: există ceva ce te împiedică să deschizi aparatul şi să faci „click”?

Când eram în Los Angeles, din cauza cutremurilor prea dese, mergeam cu aparatul și la baie. Era ca și cum ar fi fost implantat în corpul meu. Experiența și selecția m-au ajuta să nu declanșez fără sens, să nu fac risipă de imagini care nu aveau însemnătate pentru mine. Îmi plăcea să văd lumina specială de la răsăritul soarelui și de la apusul triumfal, de peste apa cristalină a Oceanului Pacific. Mi-a plăcut să declanșez pe ploaie și în diminețile cu rouă, peste întinderea unui câmp cu lucernă.

Nu mi-a plăcut să văd sânge și de aceea am refuzat să devin freelancer în America, să merg pe câmpurile de război din lume. Fotografia trebuie să trimită la ideea de frumos, imaginile pe care le fotografiam puteau fi dramatice, dar nu mi-a plăcut să fac o apologie  a urâtului. Sunt  picky, cum spune americanul, declanșez numai la semnalul sufletului. Ochiii mei scanează  orice e posibil, dar nu orice  poate fi și interesant pentru mine. Spațiul în care mă învârteam îmi dădea certitudinea că exist, dar știind  că nu aparatul face fotografia, aparatul doar  executa comenzile mele, îl foloseam cu parcimonie. Dacă vedeam ceva care mă atrăgea ca un magnet, mă opream din mersul mașinii sau, de multe ori,rămânîndu-mi pe retină o imagine interesantă, întorceam mașina sau spuneam oricărei persoane care conducea mașina să ne întoarcem pentru ca să fotografiez ceva ce nu trebuia pierdut. Declanșam cu nebunia celui care îi place să strige în pădure şi să își asculte ecoul. După care, acasă, făceam selecția la sânge .

Astăzi, pentru că am posibilitatea să văd imediat ce am fotografiat, sunt mult mai atent cînd fotografiez. Risipa nu face parte din rețeta mea de a supraviețui.

Știu că fotografia nu o face aparatul, că  fotografia o face omul din spatele  camera de fotografiat.

Îmi reamintesc că după fuga mea în exil, când m-am trezit la Paris în ajunul Crăciunului, câteva zile nu am putut face o fotografie. Eram în lumea liberă de câteva săptămâni și când m-am decis să nu mă mai întorc în cuibul meu pervertit de comuniștii  din România, cu două aparate pe umăr, mă plimbam în neștire pe străzile din jurul Turnului Efel și mi-a fost împosibil să decalanșez. Mă simțeam așa de mic, mă simțeam străin în libertate. Mi-au trebuit zile bune ca să  mă dezmeticesc și în sfârșit ca să încep să fotografiez noua lume în care mă aflam.

Eram atunci într-o lume normală, o lume frumoasă și, culmea, eu am respins-o, aşa cum se simte un pușcăriaș care este lăsat liber, după o detenție de 35 de ani.

Care e starea (sufletească) ideală în care faci sau vrei să faci fotografii? Şi – cum te pui, cum se plasezi în această stare?

Îmi place să visez, dar cred în victoria luptătorului, cum spunea Goethe. Având aparatul ca o bagheta a dirijorului. Apelez  la sensibilitatea mea și atunci din instinct intru în priza  când  fotografiez  oameni. în transa violonistului care trebuie să interpreteze una dintre sonatele  lui Bach sau un concert a lui Pganini. Nu fac pregătiri anume; oricum bateriile mele sunt încărcate la maxim mereu.

Încerc să mă duc pregătit pe teren și acolo mă separ de lumea înconjurătoare.

Este starea mea naturală atunci când trebuie să predau o poveste în imagini, care se va alătura unui text. Ascult muzică simfonică, citesc cărți de memoralistică și mă gândesc cu tristețe  la satul românesc. Mă rog înaintea fiecărui reportaj, fiecărei povești de fotografiat și îmi rezolv problemele mele în perimetrul unui echilibru, care vine de la zodia mea. Mă decid greu la fotografiile pe care vreau să le public.

Îmi este mai greu în cuvinte să îmi explic starea. Fotografia este modul meu de a mă spovedi. Fotografia este fascinația cu care mă bucur clipă de clipă și care mi-a mâncat cea mai mare parte din viață. O hrană bună  la bine, dar și la destul rău.

Lucram la revista Flacăra și, într-o sâmbătă ploioasă, Adrian Păunescu îl trimte la mine în studioul redacției pe colegul meu Nelu Ionescu, un distins și talentat jurnalist. Trebuie să plecăm pe teren într-un sat din Ialomița. Nu știam unde mergem și nici  nu existau pe atunci telefoane  mobile în care să pui adresa și mașina să te ducă fără un dram de greșală la locul dorit.  Am plecat cu o rată prăpădită în acel sat și peste câteva ore de hurducăială  pe drumurile  patriei, ne-am trezit în iadul de pe pământ. Ne plimbam ca niște lunatici  pe  ulițele ”asfaltate” cu pământ de când  lumea. Nu era țipenie de om.

Parcă era un sat părăsit. Curți sărace cu sălcii încovoiate, fără o frunzulițe, parcă fusese bombardat cu arme chimice. Dezamăgiți, am crezut că am ratat reportajul. Nu mă inspirase nimic în acel loc, nu simţeam impulsul să declanșez nici măcar odată.

La un moment, îmi apar în fața ochilor pe un dâmb de pământ uscat, două siluete în negru și lângă ele doi baloți de lână de oaie, învelite cu niște basmale rupte.

Atunci din instinct am început să fotografiez și i-am spus colegului meu:  „Nelu, avem poveste”. Apropiindu-ne mai mult de aceste femei, fotografiindu-le, păreau ca  doi extratereștrii,într-un loc fără de oameni.

Ne-am întors la redacție cu un reportaj care s-a lăfăit pe două pagini de revistă.

Destule fotografii și un text firav povestind, ce frumos  se trăiește într-un sat arhaic din România anilor 70. Fotografiile au fost toate alb și negru și nimic nu a fost trucat sau finisat, cum le-ar fi plăcut celor de la secția de presă a Comitetului Central.

FOTOGRAFIILE CARE M-AU STRIGAT

A face fotografii bune înseamnă în primul rînd inspiraţie? Sau, cum e cazul şi la scris de exemplu, dar şi în multe alte privinţe, a face un lucru bun presupune mult mai mult (decît inspiraţie, decît noroc)?

Am avut șansa  să îmi văd publicate câteva cărti și pot să îți spun că felul în care profiți de inspirație la scris, nu prea se poate întâmpla  cu fotografia. La fotografie, inspirația este parte din hazard. Pentru fotografii de publicat, de băgat în seamă, trebuie să ai cunoașterea vizuală a lucrurilor, să te hrănești din mierea negustată a sufletului. Să te gândești la o poveste în imagini,care să nu aibă nevoie de cuvinte, nici măcar de explicații. Mereu m-a atras și am căutat  numai fotografia cu mesaj. Dacă nu m-am simți strigat atunci când ceva îmi apărea în fața ochilor, dacă nu sunt  tot timpul focus, (cum se spune pi la noi, prin Virginia), pe fotografia pe  care o vezi numai tu, nu poți avea niciun dram de inspirație.

Da, la mine  poate lucra și inspirația, dar numai atunci când am completat puzzelul imaginar al unei povești de care am nevoiesau care nu îți dă pace și pleci agale pe drumul anevoios al găsitului.

La scris, dacă ai talentul lui Exupery, Cioran sau Noica, te așezi in fața unei coli de hârti sau la mașină de scris și îți pui pe hârtie  inspirația. Pentru mine „a fotografia” este egal cu arta căutătorului. Este dorința de a scormonii lumea, pentru a reuși să ofer povestea mea, într-o suită de fotografii. Poți fi și norocos, aşa încît să îți iasă în cale imaginea unică, să te afli în locul potrivit la momentul potrivit și la timpul potrivit pentru a fotografia.

Vezi tu dragul meu, eu nu vreau să îți arăt, vai Doamne, ce tare este un fotograf, dar trebuie să ții cont că orice reporter care are inspirație, poate să ocupeoriunde un loc la o masă. Noi, fotografii ( mă refer la cei cărora le pasă să facă fotografii pentru eternitate, cum s-ar spune) avem nevoie să ne punem în rost la început și după aceia să pornim „la atac”. Să ai clarviziunea unui intelectual, să ai sensibiliatatea lui Vivaldi, să ai nebunia lui Sisisf și să îți construiești cu migală  personalitatea.Cred că astea sunt intrumentele de care nu te poți lipsi. Aparatul îți trebuie, că nici scriitorul nu poate scrie în văzduh. Nu cred că sunt reguli scrise, dar cred cu convingere că ai nevoie de educația vizuală cu privire la  ceea ce ne înconjoară.  Suntem  creionați înainte de a ne naște de Creatorul nostru, care, numai el, ne știe după nume de la naștere și știe chiar și câte fire de păr avem pe cap. El nu ne-a creat din inspirație. A luat decizia  singur, acolo în cerul Lui foarte, foarte îndepărtat.

M-am considerat până mai ieri un  intrus în lumea  din afara mea, dar m-am ghidat după reperele  creștine pe care mi le-au oferit cu bunătate la început părinții mei și când am descoperit frumusețea cititului, i-am cunoscut pe: Iov, Solomon, David și Isus. Trebuie să recunosc că am fost ajutat de mentorii mei.

Am fost mereu neliniștit și nemulțumit că până astăzi nu am făcut fotografia pe care să o consider chintesența fanatismului meu.

Am avut mereu frica neîmplinirii, dar și râvna celui care nu vrea să se lase pe… tânjală. Fotografia este vitamina care mă mai ține trez și neliniștit.

Care este pentru tine fotografia supremă? Întrebarea aceasta se bifurcă, de fapt: care este fotografia făcută de altcineva şi care e în topul preferinţelor tale ŞI care e fotografia făcută de tine pe care o aşezi în fruntea tuturor celorlalte?

Prin anii ’70 am ajuns în casa unui maramureșan, căutând să scormonesc fotografii pentru un reportaj din Bârsana. Pe atunci satele arătau ca în cărțile de istorie cu case vechi și sate arhaice. Lumea îmbrăcată în costum popular… la o răspântie de ulițe am văzut pe scările unui târnaț vechi doi bătrâni care nu își spuneau nimic, dar cred că, prin telepatie, dialogau în surdină. Mi-am permis să intru în ograda lor fără să îi întreb dacă sunt bucuroși de oaspeți. Eram cu bunul meu prieten și coleg Elisei Tarța, pe teren pentru ziarul”Satul Socialist”.

Eu fotografiam de zor și el își completa articolul cu intrebări iscoditoare despre viața lor. Mi-a plăcut atitudinea femeii, care era mereu prezentă în discuție. La plecare am întrebat-o care este pensia ei. Și-a pus mâna la gură pentru o fracțiune de secundă, destul timp pentru mine să îi fac o fotografie și mi-a spus cu un glas greu de explicat în cuvinte: 15 lei (pensie după aproape 30 de ani de muncă la CAP). Sărmana femeie pierduse și câteva hectare de pământ și niște animale din ograda ei, atunci, la colectivizare, în 1950. Am ajuns la București și am developat filmele făcute în Maramureș.

Am fost surprins, uluit chiar, când am pus filmul uscat în aparatul de mărit. O singură imagine cu portretul acelei femei îmbrăcate în alb. M-am uitat atent la ochii ei- niște ochi luminoși, care m-au izbit, parcă râdeau și parcă plângeau în același timp.

Am ieșit de la camera obscură și m-am așezat la birou ca un învins, am avut simțământul celui care trăiește numai să aducă la lumină imagini cu oamenii plângând din interior.

Aceea este fotografia care mi-a marcat viața de fotoreporter. Am pus-o pe perete în redacție, am pus-o pe perete în camera mea și am luat-o cu mine ilegal, în1981, atunci când am plecat în exil. Îmi dădea impresia că am captat chintesența imaginii țăranului român. Am pus-o la loc de cinste în toate locurile unde aa trăit și am impresionat cu ea mulți oameni, inclusiv pe o reporteră de la ABC, care mi-a luat un interviu. Mi-a spus că nu a văzut în viața ei un asemenea portret și atunci când a văzut-o i s-a părut că este ca un ”punch in the face”. A făcut un eseu despre acea fotografie.

Pe de altă parte, referitor la prima parte a întrebării: sunt multe fotografii care m-au obligat să spun WOW la vedere, dar de iubit,  iubesc întrega fotografie a lui Bresson.

DESPRE „ZEUL” SUPREM AL FOTOGRAFIEI

Şi, dintre fotografi, cine e pentru tine „zeul” suprem?

Îmi este foaste ușor să îți răspund la această întrebare, pentru că eu am un singur idol, un Maestru. Henry Cartier Bresson, pe care îl consider cel mai de soi fotograf de presă.

L-am cunoscut la București și tot la București am riscat să mă duc, într-un fel ilegal, la Bibloteca Franceză de pe Bulevardul Dacia, să răsfoiesc toate albumele de fotografia ale lui Bresson.

A început cu pictura, dar a ajuns să fie cunoscut și apreciat de mulți fotografi de presă. Îmi amintesc când am ajuns la New York, în primăvara lui 81, și un prieten, artist grafic, mi-a spus că este momentul să uit de fotografie acolo unde erau mii de fotografi geniali! M-am speriat. Nu vorbeam limba engleză, nu știam nici să spun hi! A doua zi un frate de-al meu m-a dus în Manhatan, m-a lăsat pentru niște ore într-o librărie Barnes&Nobles și m-am dus la rafturile cu cărți de fotografie. Acolo, în cea mai mare librărie pe care o văzusem în viața mea, l-am regăsit pe maestrul meu Bresson, într-unul dintre rafturi.

Am avut parcă o revelație, o ușurare. Mi-am luat un loc confortabil pe carpeta din fața rafturilor și am început să mă reîncarc în taină cu speranța că nimic nu mai este pierdut. Am avut impresia că multe dintre fotografiile din albume, nevăzute la Bibloteca Franceză, sunt fotografii făcute pe stilul meu.

Am ieșit după niște ore bune petrecute în acel sanctuar al cărții, pe străzile fulminante ale Manhatanului, cu o altă stare de spirit. Mi-am spus: Emanuele, tu trebuie să faci numai fotografie în această țară, dacă ai impresia că poți spune ceva prin fotografie. A contat enorm relația mea de taină cu Cartier Bresson.

CE FACE ŞI CE NU FACE O FOTOGRAFIE

Ce nu poate prinde  fotografia? Ce nu poate ea să arate şi nici să sugereze?

 Cred că te referi la ce nu poate surprinde! Fotografia este o realitate, o certitudine, este o explicație în imagini a ce se află cu noi zi de zi și acest fenomen se derulează cu insistență, de când afost descoperită fotografia. Poate nu surprinde toate gândurile omului. Nu poate surprinde intențiile omului de a face bine sau rău. În schimb pentru mine, am observat cam de la început că pot să surprind, să fotografiez, iubire, deznădejde, bucurie, suferința oamenilor, delăsare, curiozitate și, peste toate, ce este frumos în viața noastră. Existența frumosului care mereu mi-a ieșit în faţă. Fotografia este oglinda pe care o pui în fața la ce se vede, taina pe care o găsesc eu și o exprim cu ajutorul oamenilor, cu ajutorul a ceea ce mă înconjoară. Este greu să vrei să fotografiezi ceva care nu apare înaintea ochilor. Un nevăzător nu poate face fotografii.

Cred că a fotografia nu înseamnă că ești împins la a face rău cuiva, cred că nu este o sursă de manipulare a omului la ură. Fotografia nu mă direcționează către legile pragmatice ale matematicii, nu mă inspiră atunci când văd oameni schilodiți și nici nu mă inspiră când văd oameni dezumanizați de propriile lor greșeli.

Sunt destui teribiliști, impostori, mi-aș permite să o spun, care fotografiază numai urâtul.

FOTOGRAFII BUNE DE STAT DE VORBĂ CU ELE

Ce este periculos pentru ideea de fotografie? Altfel spus: care sunt marile riscuri – de orice fel ar fi ele – cu care se poate întîlni, la care este expusă o fotografie?

Pericolul vine atunci când nu ai limite, atunci când nu îți urmezi instinctele, dorințele și mai ales convingerile, atunci când consideri că ai împlinit arta cunoașterii, când ai dobîndit înțelepciunea lui Iov și când ai siguranța că lucrurile pe care le faci sînt în limita bunului simț, dar totul este numai o amăgire.

Eram în Los Angeles și începusem să rup câteva cuvinte în engleză. Mergeam seara la școală să învăț limba și ziua umblam după servici. Am oferit portofoliul unei agenții de fotografie. Am fost invitat la un interviu și m-au întrebat dacă vreau să fac fotografii seara și noaptea, la unele restaurante unde veneau vedete de la Hollywood. Ofertă bună pentru un fotograf și renumerație serioasă neicuşorule, numai că eu am refuzat să devin paparazzi. Nu mi-a plăcut niciodată să intru în viața privată a oamului. Am fotografiat oameni, dar acolo unde nu trebuia să îi spionez. Mi-a plăcut să fiu discret și am considerat că este periculos să fotografiez VIP-uri, pentru a-i compromite, sau a-i urmări în viata lor intima. Te puteau brusca sau deveneau agresivi la apariția cameriei de fotografiat. Cred că fotografile care apar în revistele tabloide, cu oameni dezgustatori, cu bătăi între șmecherii de cartier, cred că în cazul lor e ca și cum ai transforma muzica lui Bach în manele. Pentru mine, compromit sensul autentic al fotografiei.

Este periculos să calci în picioare un crez la care ai aderat. Fotografia nu trebuie blamată și batjocorită, aici intervine „periculosul” vis-a-vis de fotografie. Nu trebuie folosită pentru a denigra sau a face rau.

Eu cred că fotografia trebuie să aibă pudoare, să fie un act de delicatețe și să te definească pe tine ca un creator al ei. Dacă ai înțeles ce înseamnă fotografia, pentru ce a fost ea descoperită și mai ales dacă ai un dram de respect pentru ce faci, cu siguranță nu poți compromite, ponegri, sau jigni fotografia.

Cînd moare o fotografie?

 Atunci când filmul dispare, când plăcile de geam de la începutul apariției fotografiei devin cioburi, când computerul șterge tot ce ai acumulat și păstrat acolo, când magaziile externe ard, sau sunt inundate, atunci fotografia poate să moară.

Cred că fotografia poate fi cel mai longeviv experiment din viața noastră. Pierzi memorie, pierzi prietenii, pierzi familii, se nasc generații după generații, dar fotografia poate supraviețui ca un document istoric.

Ea mai poate muri atunci când nu are nimic de spus și aceasta este o condamnare la moarte instantanee, săvârșită de omul din spatele aparatului de fotografiat.  Am avut tot timpul fotografii pe pereții caselor pe unde am trăit (si au fost destule). A fost probabil cea mai dură selecție pe care am facut-o. De cîte ori mă mutam, repuneam pe pereții noilor mele locuințe doar fotografiile pe care simteam că le iubesc. Mă conversam cu țăranii mei înșirați pe pereți, îi iubeam ca pe niște ființe vii și, privindu-i, parca ascultam muzică  bună. Au avut astfel un fel de viaţă mult mai lungă, cu mine. În schimb fotografiile pe care le ignoram cu privirea erau scoase şi mureau în tăcere.

Dar pentru ca o fotografie să fie reuşită, „să mişte”, de ce anume este nevoie, ce este obligatoriu?

 Fotografia care are mesaj, care strigă nu o data, ci mereu, numai fotografia care pare că dialogheaza cu tine devine o imagine reusita. Am un legământ ascuns cu ceva din lumea care trece pe lângă noi, uneori cuminte, de multe ori gălăgioasă, de multe ori neatentă, de multe ori profundă.  Citind am primit darul cunoașterii și mai târziu, am crezut cu întreg sufletul meu că numai frica de Domnul îmi va oferi și înțelepciunea. Cu aceste două cadouri am început să fotografiez lumea.

Fotografia, cu toate că este o imagine statică, trebuie să fie ordonată într-o poveste și așa capătă propietatea de a mișca. Numai fotografiile cu mesaj au dovada trecutului, a prezentului și desăvârșirea sau promisiunea viitorului. Eu o pun de multe ori într-un carusel și o las să circule în mintea și sufletul meu. Dacă o fotografie nu are viață, ea este o imagine banală, sau chiar moartă. Nu îi cânt prohodul, nimeni nu bocește la căpătâiul ei, dar eu am răutatea celui care o consideră fără viață.

Mereu m-am ambiționat să cunosc dedesupturile, ascunzișurile, tainele fotografiei mișcătoare.

Este fals să crezi că fotografia o face aparatul sau că sistemul de manipulare a fotografiei cu ajutorul unor softuri de procesare te poate salva. Și fotografia are regulile ei nevazute – şi cine le ştie, poate oferi veridicitate și mai ales vivacitate.

Poți spune că exagerez, poți spune că m-a atras într-un așa hal încît am devenit discipolul ei, că o consider barometrul gândirii. Mi-a plăcut să nu rămân de căruță, să nu fiul ultimul la horă, să am mereu revelația unuei fotografii bune. Bune de stat de vorbă cu ea.

Digitalizarea a adus şi (multe) minusuri pentru fotografia de artă? Altfel spus, azi e mai uşor sau mai greu să faci fotografii adevărate cu un aparat digital decît era pe vremuri doar cu aparate aşa-zicînd clasice?

Am auzit pe mulți plângând ca la priveghiuri după notabilul film. Am făcut sute și sute de mii de fotografii cu aparate care au funcționat numai cu ajutorul filmului. M-am desprins ușor de film,fără să am impresia că l-am trădat, am descoperit cât de imaculat poate să capteze o imagine cardul din aparatul digital. Dacă stăpânești cunoștințele fotografiei și poți face diferența între procesul chimic de a obține fotografia și cel digital, poți fi mulțumit că ai scăpat de travaliul camerei obscure, al tăvilor de plastic înnegrite de substanțele chimice, urât mirositoare și mai aleste te poți bucura de avantajul de a-ți vedea imaginea imediat după declanșare. Am observat acuratețea culorilor, a umbrei, a luminii și a tonurilor. Dacă lucrai cu un film Kodak, filmele erau mai calde, aveai dominată de galben, dacă lucrai cu filme nemțești, filmele erau mai contraste și aveau dominantă de indigo. Acum îți setezi aparatul pe manual și tu îi dai semnalele ca să îți ofere cel mai bun rezultat. Înainte făceai un film impecabil, te duceai la un laborator să îl developeze și din diverse motive (temperatură, dozajul chimicalelor) puteai să primești înapoi un film ruinat. Nu mai aveai nicio șansă să îl resuscitezi, să îl întorci la viață. Așa, trebuie să ai minimul de cunoștințe despre un aparat, să știi foarte bine timpul de expunere, să calculezi mici detalii, declanșezi, și, dacă nu îți convine, ştergi imaginea, butonezi tastatura camerei și obții formidabilul pe care ți-l dorești. Pot să îți vorbesc o zi despre acestă mutare de la clasic la modern. Lucrez pe digital din 2000, nu mi-a fost ușor să arunc echipament de câteva zeci de mii de dolariși am făcut-o într-o zi, și a trebuit să încep să învăț să prelucrez numai pe computer și să înțeleg cât mai bine cum să mă folosesc de acest sofisticat aparat digital. O invenție extraordinară! O vreme le-am purtat cu mine pe amândouă, aparatul cu film și cel digital, dar m-am convins repede că nu mai am de ce să mă cramponez de vechiul instrument.

Care cuplu îţi place mai mult, care îţi sună mai firesc: „fotografie-dictatură” sau „fotografie-democraţie”?

Foarte dură întrebarea și într-un fel nefirească pentru mine. Fotografia are particularitatea ei. Este o taină, este un refugiu, este o căutare, o scormonire, fără să exagerez, sacră. O consider o îndeletnicire mistică, când mă gândesc la acel declanșat simplu și la rezultatul pe care îl obțin când am fotografia în fața ochilor. Gândește-te că ai o cameră dintr-un metal prețios, cu destule necunoscute ansamblate cu șurubele și oglindă și perdele mici, cu ferestre spre întuneric și lumină, pe care, atunci când primesc semnalul, o apropii de ochi și declanșez în momentul cel mai potrivit. Eu pot fi dictatorul ei, depinde cum o abordez, depinde dacă știu să o abordez. Fotografia este asociatul meu (sunt republican -acum glumind puțin- și mai ales conservator). Nu te poți pune în opoziție cu asociatul tău. Poți fi prieten, poți fi un bun tovatăș de bucurii sau poți fi frate întru spirit, dar în niciun caz nu o consider o cunoștință. Cunoștințe am pe pământ, fotografia locuiește între mine și Dumnezeu. Democrația și dictatura sunt supliciile cu care trăim noi de la facerea lumii și până astăzi. Aceste doctrine spurcă fotografia!

Pentru că ai fotografiat mult în comunismul românesc: cum e fotografia acolo, cum ai caractariza raportul cu imaginea a acelor vremuri?

Când am ajuns  pe 21 aprilie 1982 în New York, am avut impresia că m-am trezit deasupra lumii cu care eu începusem a mă obișnui. Ochii au fost foaia mea de memorie. Plecasem dintr-o țară în care mereu trebuia să te gândești, atunci când făceai o fotografie, dacă era periculos să o faci și dacă putea fi publicată sau nu. Nu puteai gândi liber, nu puteai fi pe placul tău. Erai mereu pe placul lor.

Trebuia să fii posesorul unui detector selectiv, dacă lucrai la o publicație comunistă (că toate erau la fel). Nu aveai voia asta, nu aveai voie aia, trebuia să știi perfect că fotografia ta trebuie să fie pe placul celor de la secția de presă a Comitetului Central sau a secretarului de redacție, sau a secretarului de partid, de  multe ori acolo fiind un satrap, sau a celor care erau cocoțați pe funcții de conducere, și crede-mă, erau destui ,habar nu aveau cum se pune în pagină o fotografie. Nu aveau o minimă cunoaștere în privinţa editării.  În schimb, în America, cu cât erai mai inventiv, mai personal, cu cât prezentai foto-editorului fotografii mai bine făcute și descoperite de tine, apăreai mai mult la publicația unde lucrai.  Filtrul politic nu exista atunci. Acum fotografia poate fi la fel de manipulativă ca și cuvîntul. Lucrezi în presa de stânga (predominantă acum în America), fotografiezi la comandă. Dacă vrei să nu te prostituezi, devii freelancer sau lucrezi pentru media conservatoare, unde ai libertatea  pe care o poți folosi fără limite. Dar este o imensă diferență în fotografia pe care trebuia să o fac eu în anii 70 în presa comunistă și fotografia care se publică și astăzi în puținele ziare și reviste de ținută, care mai apar în țara mea de adopție. Oricum, din tot ce am fotografiat în comunism, eu am păstrat numai fotografiile pe care le-am făcut din credința că într-o bună zi vor aduce la lumină perioada trecută. O lume care alcătuiește o pagină de istorie adevărată, neretușată.

Cînd ştii că ai făcut o fotografie bună? Cînd ştii  că e bună– acum, cînd tehnică e atît de generoasă? Şi, de asemenea, cînd ştiai că e o fotogafie bună – înainte, în comunism, să zicem?

 De multe ori trec cu mașina pe lângă o imagine care mă atrage, îmi reproșez că nu m-am oprit, dar imediat răspund la semnalele mele și mă întorc să fotografiez. Poți fotografia povesti pentru  reviste unde ai timpul necesar să îți culegi ce crezi că este bun, dar pentru știrea de ziar este diferit. Ești ca într-un spațiu de  vânătoare, pregătit să declanșezi tot ce vezi și ajungând în redacție să le developezi sau să le înșiri pe computer și atunci descoperi, sau nu, dacă fotografia ta este bună. Mă vei întreba cum vine asta. Ești marcat în momentul care îți apare înaintea ochilor, dar afli de valoarea ei numai atunci când o poți vedea în liniște și la o mărime considerabilă. Tehnica ușurează procesul de editare a fostografie, nu tehnica îmi face mie fotografia. Sunt multe criterii pentru a cataloga o fotografie bună. Eu mereu folosesc expresia ”Punch in the face”. Nu simți această izbitură când o vezi, nu poate fi considerată bună. Dar apoi, fotografia bună este cea care te ține lângă ea mult timp, de care nu te plictisești după câteva secunde. Care te face curios, te face să o inspectezi, te trimite acolo, în ea, ca o carte bună, ca o muzică bună, te transportă, te face să uiți unde ești. Sunt păcătos, adică mai pe șleau,  parcimonios în legătură cu fotografia. Mi-am făcut mulți dușmani că am fost sincer în legătură cu fotografiile lor. Sunt milioane de fotografi în această lume,dar eu cred că numai 100 sunt cu adevărat buni. Nu sunt în grupul de elită al celor 100, dar mă străduiesc să acced la grupul lor pretențios.

Mă bucur că recunoști că noua tehnică este  generoasă. Da, acum poți executa mai ușor o fotografie bună, ai posibilitatea să vezi imediat ce ai declanșat pe ecranul din spatele aparatului de fotografita, dar nu tehnica este autorul fotogafiei. Acum pot avea  în aparat ”filme”-carduri, cum le numim acum, sensibile de la 100 de ASA la 6400. Când foloseam film, nu exista unul cu sensibilitate mai mare de 3200 ASA!

Pentru mine o fotografia bună este atunci când ai un om sau mai mulți în cadru. Pentru un peisagist este diferit, pentru cei care fotografiază animale este diferit.  Portretul este piesa mea de rezistență. Nu este simplu și necesită skill, cum se spune pe la noi, adică cunoaștere și pricepere despre caracterul și personalitatea oamenilor, și, peste toate, despre tehnica și cunoașterea unui personaj, unui portret. Mulți se încumetă să facă portrete, darportretul nu îl face doar o lumină extrordinară, un unghi sofisticat, prea multă claritate de vezi prin porii omului, sau aparatul sofisticat.  Nu dau doi bani pe  teribiliști.

Nici măcar Bresson nu a excelat în portrete,  el a folosit cadrul, atmosfera, spațiul în care respira persoana.  Avea o boierie a abordării fotografiei. Un bun pictor a devenit într-o zi cel mai cel dintre fotografi.

În comunism am fost mulțumit  numai atunci când am făcut  portrete mai mult pentru mine, pentru a învăța să abordez o persoană. Am avut șansa să lucrez pentru spuma presei din România a anilor 70 și începutul anilor 80 și așa am ajuns în preajma multor categorii de oameni.  Din acea perioadă am cele mai iubite fotografii și portrete.

FOTOGRAFI HĂRUIŢI DE DUMNEZEU ŞI DESPRE FOTOGRAFII CARE NU SPUN NIMIC

Sînt acum prea multe fotografii, din ce în ce mai multe – şi ochi (deja) mult prea puţini care să le vadă?

 Sunt făcute și împrăștiate în lume mult prea multe fotografii care nu spun absolut nimic. Sunt destui ochi care spionează lumea cu atenția unui ceasornicar, dar majoritatea purtătorilor de un aparat de fotografiat declanșază anapoda sau oriunde și orice. Sunt mulți care fotografiază,dar sunt puțini care primesc coronițe, care primesc lauri împlinirii. Nu premiile te fac mare în fotografie,  ci cărțile cu fotografiile tale, contează ce ai publicat în ziare și reviste și ce ai adunat în tolba ta, ca martor al istoriei, mai exact, ce lași tu pentru lumea care va să vină. Un fotograf nu iese la pensie  ca și un preot, scriitor, pictor, sau compozitor. Dar mai cred şi că aceia care sunt curioși vor exista și fotografii bune vor mai apărea.

Are timp un om, ce crezi tu, să vadă toată fotografiile bune din această lume într-o viaţă? Sau nici nu e nevoie să le vadă „pe toate”? Ideea acestei întrebări mi-a venit reflectînd la literatura bună: nu cred că azi un om mai are timp să citească într-o singură viaţă toată cărţile foarte bune de literatură…

 Fotografia este o variațiune fără de măsură. Cu toate că am străbătut America de 20 de ori, la volanul  multor mașini, am văzut o parte interesantă din Europa, am trecut prin Canada de câteva ori și mi-am încărcat bateriile mereu în România din 1970 și până astăzi, exceptând cei aproape zece ani de exil forțat, cu toate acestea, eu tot am depresia celui care nu a văzut totul și mai ales dezamăgirea că, poate, nu mi-au apărut în fața sufletului cele mai de soi imagini. Bresson,  care a cutreierat lumea mai abitir ca mine și a fotografiat-o cum puțini au avut șansa să o facă, nu știu dacă și el a realizat sumumul, chintesența imaginilor care crează această lume fantastică. Cred că numai adunând toate imaginile realizate de cei mai prețioși fotografi, poți face o carte de istorie autentică, fără a strecura nici măcar o minciunică în spovedania lor în imagini.

Astăzi se fac fotografii fenomenale. Sunt câțiva fotografi hăruiți de Dumnezeu, cu nebunia celui care dorește să exploreze cerul.  Oameni cu o capacitate de a vede și a face selecție , cum numai fotografii foarte buni o au. Mergi cu ochii deschiși în lume și scanezi numai ce te impresionează. Am început să fac fotografii din plăcere și am ajuns ca sufletul şi mintea să îmi facă fotografiile. Sufletul este sfetnicul meu de bază. Cu el mă strecor în lumea mea bizară.

Cu ce, cu cine se luptă o fotografie bună? Cu timpul, în mod cert, nu-i aşa?

 Ca să fiu sincer cu mine, fotografia nu se luptă cu cineva. Ea are noblețe sau nu o are. Dacă este vulgară, o aplaudă maneliștii, dacă este melancolică, o privesc oamenii sensibili, dacă are duritatea unei insulte, o folosesc oamenii ca armă de manipulare. Dacă este milostivă, poți face povești la lumina lunii.

Pentru că nu are darul vorbirii, fotografia se destăinuie în șoaptă. La asfințitul soarelui te uiți la ea și îl aplauzi fără zgomot  pe autor. Fotografia stă ascunsă în portofelele oamenilor, stă cocoțată pe pereții caselor, ai galeriilor,în holuri de clădiri și pe birouri. Fotografia este o victorie fără luptă,este o carte de istorie în imagini. Fotografia a plecat din sufletul omului și și-a găsit odihna oriunde este un spațiu liber.

Ea nu se luptă cu nimeni. Miracolul fotografiei se vede mai bine în timp. Ai făcut-o când erai tânăr și fereice și o revezi când te apropii de  drumul veșniciei. Produce lacrimi, bucurii, tristețe, inspirație, delectare, uimire și mai ales povești. Este oglinda timpului nostru scurt, pe  deasupra amintirilor noastre pierdute, peste mirările noastre rebele. Dovadă pentru lumea vie, că au fost și alții odată pe aici. Pentru mine este ca o simfonie la un priveghi veșnic.

 PROFIL

EMANUEL TÂNJALĂ, unul dintre numele cu răsunet din presa românească a ultimilor 40 de ani, are meritul de a fi dat o nouă definiţie şi o nouă dimensiune fotoreportajului. Arareori până la el subiectul unei fotografii de presă a fost surprins cu atâta inteligenţă şi analizat cu atâta minuţie. Virtuoz  al alb-negrului şi al contrastelor între clar şi obscur, Emanuel Tânjală a avut dintotdeuna ştiinţa de a fotografia cu o remarcabilă economie de mijloace care l-a aşezat, în anii de început, în descendenţa onorantă a lui Henri Cartier-Bresson.

Credit foto: Emanuel Tânjală