Povestea din Cer întunecat este veridică – traseele, provocările, iniţierile, umilinţele, maturizarea forţată, speranţa & disperarea, toate aceasta, sună firesc într-una dintre poveştile care au un final fericit (fie el şi partial), aşa cum este acea spună de/în cartea tradusă, destul de recent, şi la noi de Polirom.
Este o poveste scrisă – cum şi altele din acest areal tematic vast pe care îl propun cărţile de la Polirom care oferă istorie contemporană la firul ierbii (am mai scris despre ele aici, aici şi aici) – la patru mîini: forma brută a poveştii e spusă de „eroul” cărţii (Gulwali Passarlay), iar reglajul fin (şi cred că, în fapt, mult mai mult decît atît) este făcut de Nadene Ghouri, între altele, jurnalistă, dar şi „consultantă pentru mai multe agenţii internaţionale de ajutor cu privire la comunicare strategică şi consolidarea păcii”.
Gulwali Passarlay este născut în Afganistan. A trăit în mijlocul unei familii care a fost, pînă la un punct destul de prietenoasă cu divere grupări talibane; un membru al familiei lui Gulwali Passarlay a fost chiar un lider important al talibanilor din ultima linie de rezistentă a acestora (cum mărturiseşte chiar tînărul erou al cărţii) – este vorba despre un unchi căruia Gulwali Passarlay îi poartă un mare respect. Respectul pentru acesta este direct proporţional cu ura pe care le-o poartă americanilor: „îi uram pe americani pentru că veniseră să ne cucerească. Îi consideram pe aceşti ultimi invadatori mai răi decît ruşii.” Asta, deşi, în ciuda respectului pe care i-l poartă unchiului său taliban, înţelege tot mai greu ce vor să facă cu adevărat bine talibanii afgani pentru oamenii din jurul său şi pentru familia sa.
Gulwali Passarlay e împins de mama lui să plece din ţară cînd avea 12 ani. Gulwali Passarlay străbate, în condiţii subumane mai multe ţări, merge în zig-zag, face arest, este bătut, mănîncă mîncare de animale uneori, doarme în cuşti de cîini sau în grajduri pentru vite şi oi. Se maturizează foarte repede. Trece de cîteva ori, la propriu, pe lîngă moarte. Pe mare este aproape să se înece. Dar supravieţuieşte şi, mai mult decît atît, într-un tîrziu, ajunge în Marea Britanie, după o călătorie de un an şi foarte multe peripeţii, în care a traversat 8 ţări. The Times scrie despre această poveste că e impresionantă – „o viaţă care a fost pe punctul de a se pierde înainte de vreme înfloreşte acum plină de speranţă”.
Gulwali Passarlay studiază la Manchaster ştiinţele politice, iar în 2012, în preajma Olimpiadei de la Londra, este unul dintre cei care au dus, pentru o porţiune de drum, flacăra olimpică – „mama m-a trimis de acasă pentru a nu fi nevoită să mai îngroape o persoană pe care o iubea. Şi procedînd astfel, făcuse sacrificiul suprem pe care l-ar face orice mamă. În timp ce alergam pe străzile acelui oraş care pentru mine este ca o a doua casă adoptivă, cu torţa aprinsă şi oameni în jur aclamînd şi făcînd poze, mă gîndeam la un singur lucru: la ea. În acel moment, eram convins că nu o dezamăgisem.”
Cîndva, spune Gulwali Passarlay, îşi doreşte să candideze la preşedinţia ţării sale natale.
Încă o dată: povestea aceasta este credibilă, curge firesc, autentic.
Funcţionează, cînd citeşti cărţi precum aceasta, pe de o parte forţa exemplului. Povestea eroului principal (nu cred de fapt că se impune folosirea ghilimelelor pentru sintagma „erou principal”; naraţiunea este construită mai degrabă după calapodul celor care dau, la final, eroi) mişcă inima şi mintea cititorului; aşa cum, de altfel, o face orice poveste despre libertate, suferinţă, speranţă şi, pentru ca reţeta să fie completă, happy-end (măcar parţial).
„Cerul întunecat”, ca să mă refer numai la titlul cărţii, este, aşa cum curge această poveste, şi un „cer plin de speranţă”.
Pe de altă parte, poate exista – pentru mine, bunăoară, aşa au stat lucrurile – şi un fel de revers al percepţiei provocat de o realitate care se înşiră tot mai insistent (în faţa ochilor, în mass-media) de mai bine de un an: condiţia extrem de problematică a refugiaţilor, dar nu a celor din carţi sau despre care se scriu cărţi, unele dintre ele, de acord, emoţionante. Cu majoritatea celor de condiţie comparabilă cu eroul cărţii „Cerul întunecat” lucrurile nu se întîmplă aşa cum sînt ele descrise sau proiectate în cărţile în care există happy-end. Mai mult: cu din ce în ce mai mulţi dintre aceştia se nasc probleme şi provocări de o magnitudine şi de o gravitate fără precedent pentru Occident.
Despre aceasta din urmă însă, (poate) în alte texte – despre alt fel de cărţi…
