Keynes, omul este aproape o carte – mai degrabă o cărticică, una densă şi intens &civilizat polemică. Scrisă limpede şi alert, se citeşte uşor – şi nu, nu e neapărat nevoie ca lectorul ei să fie unul de specialitate, nu e neapărat nevoie ca acest lector posibil să deţină cunoştinţe impresionante despre economie; ese suficient un minim de bun-simţ la purtător.
În timp ce îi parcurgeam paginile, m-am gîndit de mai multe ori că eseul acesta critic ar putea sta foarte bine lîngă o altă carte – mai amplă, dedicată mai multor personalităţi care au marcat istoria şi, în mod particular, istoria ideilor. Anume, lîngă „Intelectualii” lui Paul Johnson (http://www.lapunkt.ro/2015/02/23/din-nou-intelectualii/ ), carte în care marele istoric britanic al ideilor desface, cu date, fapte, citate relevante, cîteva mari mituri ale culturii mondiale şi, în timpul şi în urma acestui demers (oarecum deconstructivist), reuşeşte să arate foarte convingător cît e de groasă linia de impostură a operei şi a prezenţei publice a acestora.
Ca să fie clar de la bun început ce anume crede autorul acestui eseu despre personajul său principal, iată, într-o singură frază: „dincolo de orice, Keynes a fost o figură extrem de pernicioasă şi malignă, un etatist machiavelic fermecător, dar vrăjit de putere, care a întruchipat tendinţe şi instituţii malefice ale secolului al XX-lea”.
În mod cumva inevitabil, chiar dacă este o carte despre Keynes – omul, partea cea mai amplă a eseului lui Murray. N. Rothbardt este dedicată cărţii fundamentale a lui J.M.Keynes: „Teoria generală.”. Cea mai importantă şi mai influentă dintre lucrările lui Keynes primeşte de la Rothbard o analiză multi-etajată – capitolul este intitulat, de altfel, „Cum s-a vîndut Teoria generală”, iar aici, verbul „ a se vinde” implică în mod obligatoriu şi acoperă mai multe înţelesuri. Capitolul acordă o atenţie aparte contextului de apariţie şi de receptare pentru această carte – „cel puţin pe termen scurt, una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile”.
„Omul Keynes”, în altă ordine de idei, stă, ne spune Rothbard, pe trei elemente principale – ele însele, bine conectate între ele. I: egoismul arogant al lui Keynes (şi e bine să punem aceasta şi în raport cu relaţia sa relevantă pe care a avut-o cu fascismul; mai jos voi insista asupra acestei idei). II: convingerea că s-a născut să fie un mare lider al elitei conducătoare din Marea Britanie. III: dispreţul afişat faţă de burghezie, faţă de valorile morale convenţionale, faţă de economisire şi cumpătare, dimpreună cu dispreţul faţă de instituţiile fundamentale ale vieţii de familie. Toate trei aceste direcţii nu sînt subliniate cu argumente – biografice ori bibliografice – marginale; dimpotrivă.
Către finalul eseului, pe aproximativ două pagini, este rezumată şi relaţia, profundă şi specială, pe care J M Keynes, guru azi în primul rînd al socialiştilor şi neosocialiştilor, a avut-o, explicit ori implicit, cu fascismul. Este foarte instructiv. Reproduc doar trei idei care pot susţine un eventual eseu ale cărui concluzii pică foarte greu pentru asistenţialişti, pentru socialişti, pentru adepţii unui intervenţionism masiv. Aşadar,
ZOOM:
- Prima idee: Murray N. Rothbard – „a existat un sistem dominant şi la modă în Europa anilor 1920 şi 1930 ce avea în comun cu keynesianismul tocmai dorinţa ca proprietatea privată să fie supusă controlului şi planificării atotcuprinzătoare a guvernului: fascismul.”
- A doua idee: Murray N. Rothbard – „care era poziţia lui Keynes faţă de fascismul veritabil? Dacă ţinem cont de informaţia oarecum dispersată disponibilă în prezent, nu ar trebui să ne mire faptul că J.M.Keynes s-a dovedit a fi un susţinător entuziast al „spiritului antrepenorial” al lui Sir Oswald Mosley, fondatorul şi liderul fascismului britanic, atunci cînd a militat pentru un „plan economic naţional” atot-cuprinzător la finele anilor 1930. În 1933, Virginia Woolf îi scria unui prieten apropiat că se temea de faptul că J.M.Keynes se convertise la „o formă de fascism”. În acelaşi an, pledînd pentru o economie naţională autoarhică, auto-suficientă, prin intermediul controlului statului, Keynes susţinea că „este posibil ca lui Mussolini să-i crească măseaua de minte”.
- A treia idee: (autorul eseului o indică pe aceasta ca fiind cea mai convingătoare probă a înclinaţiilor fasciste ale lui Keynes) prologul special scris de J.M. Keynes pentru ediţia în limba germană a „Teoriei generale” (în genere, ignorată, spune Rothbard de exegeţii keynesieni): „în orice caz, teoria producţiei totale, ceea ce îşi propune să prezinte această carte, se poate adapta mult mai bine condiţiilor unui stat totalitar, decît celor dintr-un sistem al liberei iniţiative şi al laissez-faire-ului”. Să reamintesc şi eu, în acest context, că „nazism” este formula contrasă de la „naţional-socialism”?
BONUS. Interesant este că, deşi azi e adulat şi de neocomunişti sau de neomarxişti, Keynes nu avea o părere deloc bună despre comunism. Un pasaj antologic în această privinţă: „cum aş putea adopta o credinţă care pune mitocănia proletară deasupra burgheziei şi intelectualităţii, care (…) sunt virtuţi ale vieţii omului şi care poartă seminţele tuturor progreselor umanităţii”.
În ce mă priveşte, din tot ce cunosc ca literatură critică despre keynesianism, această carte este – poate şi fiindcă avem de-a face cu un text de mici dimensiuni – una dintre cele mai devastatoare critici făcute unui om şi ideilor sale. Încă o dată: este critică năpraznică, dar, cap-coadă, civilizată, impecabil argumentată.
Mă gîndesc, şi cu aceasta închei acest mic text-semnal, că nu ar fi deloc rău dacă şi aceia care îl invocă într-un fel atît de admirativ pe J.M.Keynes ar citi această carte despre el scrisă de cineva cu adevărat competent.
P.S. Ediţia în limba română a acestei cărţi a apărut la editura Liberalis, sub egida Institutului Friedrich von Hayek. Ea a fost admirabil tradusă şi prefaţată de preşedintele filialei din România a acestui institut, Gabriel Mursa.
