Mai întîi, un mic ocol: destinul cărţilor este, uneori, capricios, iar afirmaţia aceasta nu conţine vreo mare relevelaţie, ci numai un adevăr uşor de probat – istoric, statistic, analitic.
Simplificînd foarte mult, se poate spune despre unele cărţi că se bucură de un succes exagerat în raport cu valoarea lor intrinsecă, deci, că se bucură de un „supliment de viaţă” activă, unul pe care este discutabil că îl merită. Despre altele, dimpotrivă, se poate spune că sînt prea repede uitate, pe nedrept uitate, că lumile pe care ascund în paginile lor merită cu mult mai multă atenţie decît li se oferă.
Să spui, fie despre cărţile din prima categorie, fie despre cele din cea de-a doua, că „aşa a fost să fie!” nu este cu totul neadevărat, dar este prea puţin.
Iată, doar cu trimitere la cărţile care merită mai multă atenţie, cîteva repere adunate pe fugă pentru o discuţie către care este bine să privim. Pînă cînd să ajungă la inima şi la mintea cititorilor (potenţiali în cel mai înalt grad, în raport cu o carte; adică, în primă instanţă, foarte îndepărtaţi), o carte intră pe o piaţă. Intră, adică, în competiţie. Intră de fapt în mai multe tipuri de comptiţie. O carte intră pe o piaţă a editorilor, pe una de desfacere, poate şi pe una a traducerilor, desigur că intră şi pe o piaţă a criticii de întîmpinare; plus, bineînţeles, pe terenul de confruntare al diverselor opţiuni de „marketare”, şamd. Aici, „pe piaţă”, dispar multe cărţi – şi, neapărat de spus, unele care nu merită un asemenea destin crud – şi tot aici, „pe piaţă” strălucesc unele care nu merită neapărat această condiţie.
Iarăşi: „aşa a fost să fie” nu este inexact spus, dar e prea puţin.
Spuneam că fac un mic ocol (în spatele căruia poate, se întrevede, ceea ce este cu adevărat, o „privire” uşor melancolică) şi nu un excurs arborescent – dar şi necesar, fiindcă „mecanismele” care fac viaţa mai lungă unei cărţi sau care, cel ma adesea, o fac să se stingă merită să fie „citite” cu mai multe atenţie. Gîndurile – melancolice, apăs încă dată asupra acestei note! – de mai sus mi-au fost stîrnite de o descoperire relativ recentă. E vorba despre două cărţi.
Într-un geamantan pentru călătorii mai lungi, pun, de regulă, în buzunarul din faţă, cărţi în format mic, uşor de dus. Pe cele două le mai citisem cîndva – să fie doi-trei ani de atunci. Le-am recitit acum, cu o şi mai mare încîntare decît la prima lectură. Am fost şi de data aceasta nu doar plăcut impresionat, ci de-a dreptul uimit de alchimia pe care autorul celor două carţi – căci e un singur autor, Jose Luis Peixoto – a pus-o în joc pentru a aduna într-o carte de proză şi apoi într-alta atîta muzică, poezie, metafizică, cruzime, delicateţe, teologie.
Cele două cărţi sînt acestea:
&
Arată aşa:
Prin zona noastră, nu prea avem aşa ceva; nu prea avem des prilejul să ne întîlnim cu o scriitură atît de robustă, de înaltă şi de adîncă deopotrivă. O scriitură atît de, cum spune însuşi Peixoto, „realistă”.
Peixoto, pe larg: „Scriu din ce in ce mai mult in cheie realista. Dar realismul nu inseamna azi exact ce insemna acum douazeci de ani. Pentru mine inseamna ca ma refer la lucruri reale, dar nu sint sigur ca ele sint si realiste, fiindca nici realitatea nu e mereu realista. Cind scrii un roman incerci sa creezi un fel de alchimie care sa produca viata. Cind a fost intrebat ce-si propune sa faca in cartile lui, Hemingway a spus ca incearca sa-l faca pe cititor sa-si aminteasca lucrurile pe care le citeste ca si cum le-ar fi trait pe pielea lui. Si mi se pare un scop foarte bun, asta incerc sa fac si eu, cu constiinta faptului ca limba e un material cu o viata proprie, iar scriitorul incearca sa traduca realitatea intr-o alta lume, facuta din cuvinte, care traieste dupa regulile sale.”
Ca să închid cercul: Peixoto nu a avut un mare succes în România; în orice caz, nu a avut succesul pe care îl merită. „Nu a fost să fie” – i se aplică şi lui, dar e mult prea puţin spus. Am văzut de multe ori în librării ori anticariate cele două romane. Uneori, la preţuri ridicol de mici -3 lei, 4 lei, 5 lei. Am luat multe exemplare din fiecare şi le-am oferit, cu încîntare, prietenilor sau chiar şi unor abia cunoscuţi. Încă se mai găsesc în librării multe dintre exemplarele celor două romane. O carte se stinge, uşor uşor, şi cînd e uitată pe un raft…
P.S. Ar mai fi un motiv punctual – unul puternic, cred eu – pentru care aceste două cărţi merită să fie salvate. Cum spuneam, unele cărţi – nu puţine – se pierd cînd intră pe „piaţa traducerilor”. Peixoto a mai scris, de aceste două romane încoace, încă vreo 5-6 romane, plus cîteva cărţi de poezie. Ar fi minunat măcar încă un roman de-al său în limba română.
