Recitit la aproape treizeci de ani de la scrierea sa, “ Levantul” lui Mircea Cărtărescu îşi păstrează întreagă eleganţa sa himerică. Obiect poliedric, parte a unei geometrii non-euclidiene, hartă a poeziei, manifest postmodern şi meditaţie în marginea unui destin naţional care stă sub semnul trădării şi al abjecţiei etice, poemul epic al lui Mircea Cărtărescu străluceşte cu aceeaşi intensitate, inuman în erudiţia sa enciclopedică şi în teribila agilitate cu care claviatura limbii române este stăpânită.
Se află în el, aşa cum indică minuţioasa investigare intertextuală întreprinsă de Cosmin Ciotloş în adnotările ediţiei din 2016, un malaxor în care se amestecă citatele culturale, un cuptor în care vocile celor care îl precedă se aud modificate şi hibride, se simte în rândurile sale o ambiţie ciclopică de a izbândi, parodic şi grandios, acolo unde cei de dinaintea sa au ratat, se presimte în arhitectura lui vocaţia barocă a punerii în scenă, ca şi cum textul întreg ar deveni un sistem elaborat de natură cinematografică mişcat de regizorul ce adoră jocurile de oglinzi, atât de afin în sensibilitatea lui ludic- melancolică cu Morel, cel evocat din paginile lui Bioy Casares. Aripile lui Borges se întind deasupra acestui text. Între Bolintineanu şi Muşina se ţese o punte a tradiţiei recitite insurgent. Duhurile sunt retrezite, spre a ne bântui.
Totul este scriitură
Scris, aşa cum indică însuşi Mircea Cărtărescu, în cei din urmă ani ai ceauşismului, atunci când totul părea încremenit în delirul autarhic al tiraniei, “ Levantul” este manifestul unei sensibilităţi ce se reîntoarce la drumurile de apă şi de insule ale Levantului spre a regăsi cărarea pierdută spre patria sa. Poemul lui Mircea Cărtărescu este întemeiat pe această infidelă evaziune- o coborâre către trecutul sincretic, croit anacronic, dar şi coborâre spre tradiţia din care totul începe şi în care se poate citi tot ceea ce urmează. “ Totul este scriitură”- imaginea maşinii de scris ce creşte şi înghite întregul univers revine obsesiv în paginile sale, căci nimic nu există în afara textului. Solipsismul baroc al lui Mircea Cărtărescu creează, ca un Prospero levantin, un cosmos de duhuri muzicale. Din bucătăria apartamentului de bloc se înalţă caierul imaginaţiei. Unind pe Manoil şi pe Conrad, ca un omagiu adus geniului dân Bolintin, Mircea Cărtărescu a reuşit, aşa cum nota Ovid S. Crohmălniceanu în textul ce însoţea prima ediţie, ceea ce nimeni nu mai reuşise până la el: o extraordinară, cantemiriană încrucişare de tonuri, creând un atlas animat de energia sunetelor poetice eliberate din peştera lui Eol.
Intertextualitatea nu este un moft savant la Mircea Cărtărescu, după cum nu este un accesoriu ataşat textului din raţiuni de vanitate mimetică. “ Levantul” este conversaţia pe care finele de secol XX, întors către sine, o poartă cu repertoriul de texte din care s-a ivit. Harta întocmită de Cosmin Ciotloş îl ghidează pe cititor în această pădure dantescă în care statuia republicii de la ploieşti se afla în vecinatea baladescului lui Radu Stanca sau Doinaş. Mecanismul “Levantului “ este un mecanism ce devoră, recreează, traduce infidel, aruncă spre contemporani o materie stelară alcătuită din atomii poeziei de dinaintea lui. Întâlnirea lui Manoil în peştera armonică cu spectrele poetice ale lui Eminescu, Blaga,Barbu, Bacovia şi Arghezi este imaginea psihedelică a acestui profetism postmodern. Pasta ” Levantului “ musteşte de seve, în ea se pot intâlni la tot pasul, ca într-o junglă amazoniană , ruinele altor lumi. Naivitatea începuturilor este jucată, căci “ Levantul” este un dute-vino pe aceste ape de pagini ce curg din maşina de scris.
“ Levantul” poate fi citit, iar cei care au fost primii cititori ai poemului au simţit-o,şi ca un straniu,oniric roman cu cheie în care se închide realitatea ceauşismului. Într-o manieră radical diferită de Dana Dumitriu în “Prinţul Ghica”, Mircea Cărtărescu contemplă lumea din jurul său prin lentila întoarsă a poemului său. Auctorele, cel ce devine personaj, este captiv în această lume de sloi, scriind, tenace şi benedictin, în bucătăria în care gazele abia mai pâlpâie. Drumurile vieţii sale sunt cele ale unui profesor oarecare, prizonier al unui univers monocrom , ce contrastează cu luxurianţa Sudului levantin. Alegoria poemului său recurge la maşinăria savantă a ironiei postmoderne. Valahia lui Vodă este un teritoriu guvernat de cenzură, un ţinut în care prosperă scribii ce se închină domniei ( în unul dintre ei se ghiceşte silueta imundă a lui Vadim Tudor). Intelectualul este, adeseori, o jiganie ce se comportă asemeni jigăniilor din fabulele lui Alexandrescu: convertirea la cuminţenia propagandei şi la encomion este opţiunea naturală, în această Valahie sincretică. Iancu Aricescu este un Coriolan Drăgănescu în a cărui fibră este comprimat potenţialul de abjecţie şi de versatilitate românesc. Revoluţia la care visează Manoil este una de carton, un cerc care se închide, de vreme ce în jeţul lui Vodă se va aşeza un alt fund, dedat la plăcerile tiraniei.
“Totul este scriitură” – auctorele este tras din cercul bucătăriei sale spre largul de aventuri al poemului. Mircea Cărtărescu se pune pe sine în scenă, cu o undă de tandreţe ironică. Reveria levantină este poarta pe care scriitorul păseşte,eliberat, vremelnic,de povara vieţii sale diurne. Autorul este un personaj locvace, pasionat, obsedat de jocul de lumile posibile, intrând în lumea creaţiilor sale prin fanta unei găuri din propriul cer. Totul este scriitură: existenţa autorului se confundă cu aceea a poemului său.
Ce mai poate fi în afara acestei monade în care Mircea Cărtărescu este zidit, deliberat? Ce se mai poate spune în clipa în care poemul se închide, circular, ca o proză borgesiană? În biblioteca în care Manoil citeşte din “Levantul”, literatura se auto- devoră, intorcându-se în punctul din care toate au început. Autorul este un demiurg înţelepţit prin geneza sa jucăuşă . Maşina de scris se întinde şi îi cuprinde pe toţi, aruncându-i în oceanul de cuvinte. Singurul cer care se mai poate vedea este cel al poeziei înseşi.
