*După ştiinţa mea, ultima carte care poartă semnătura lui Mihail Neamţu a apărut în 2013 şi se intitulează „Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări”. A fost publicată la editura „Lumea credinţei” şi cred că, deşi este un tom foarte consistent şi decent & fecund provocator prin paleta tematică (including şi diversele soluţii sau direcţii de soluţionare sugerate pentru această temă extrem de dificilă şi cît se poate de serioasă!), ea e o carte nedrept de…ascunsă. Ascunsă – nu în cine ştie ce sens ezoteric, ci, mult mai lumesc, mai direct – este o apariţie editorială care ar fi meritat – i-am spus asta şi autorului ei – o expunere mult mai generoasă. O expunere publică mult mai amplă. Poate că la o a doua ediţie, dacă va fi să fie – cartea ar merita cu prisosinţă să fie publicată într-o a doua ediţie – lucrurile vor sta, în această privinţă, altfel.
* „Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări” este o carte de interviuri făcute de Mihail Neamţu. Prefaţa e semnată de Teodor Baconschi, cel care, între altele, spune despre acest proiect editorial că această carte “nu ascunde un manual, nici un tratat, cu atît mai puțin un catehism sau un demers prozelitistic. Ea își ține făgăduiala afișată pe copertă: un șir de dialoguri vii – chiar dacă evident lucrate a posteriori – între oameni care nu asupresc inteligența cititorului cu imperative dogmatice, preferînd să își definească mult mai discret propriul credo, în normala desfășurare a drumului printre lecturi, experiențe, poziționări conceptuale și chestionări de sine. Raportul credință – rațiune include, transcende, se divide, acceptă rînd pe rînd controversa, concilierea și telescopajul critic”. Și adaugă tot Teodor Baconschi: “Oricine a reflectat, trăind o căutare religioasă ori a căutat răspunsuri la întrebarea “pe ce cale să Îl putem cunoaște mai bine pe Dumnezeu?” se va regăsi aici, redescoperindu-și simultan intuițiile și decepțiile, dar și momentele fericite sau temeiurile de acum asumate”.
*Interlocutorii aleși de Mihai Neamţu sînt nume cu greutate. Iată, mai exact, cu cine stă de vorbă – sau, cum s-ar spune în Oltenia, cu o formulă foarte frumoasă, cu cine stă de taină: Andrei Pleșu, Sorin Antohi, Andrew Louth, Hugo Tristram Engelhartdt Jr., Bogdan Bucur, Jean-Luc Marion, Ilaria Ramelli.
*Seria de dialoguri începe cu o discuție – savuroasă – cu Andrei Pleșu. Lăsînd plăcerea de a o descoperi în carte în integralitatea ei – și, desigur, lăsînd și sugestia că nu e singura savuroasă; toate, în felul lor, au nerv, idee, farmec, busolă – voi puncta din această primă discuție trei pasaje. Primul, despre ceea ce am putea numi procesul credinței: “la mine, n-a fost vorba despre un coup de foudre. Am parcurs lent drumul către credință, mijlocit prin lecturi și dialoguri. Nu am cunoscut Damascul, explozia orbitoare de tip mistic. Am făcut mereu pași înainte și pași înapoi.” Al doilea, o idee și o formulare extraordinare despre căderi și sminteli: “marile căderi și sminteli vin din haloul de consecințe declanșate de transgresiune: ascunzișuri, tactici de camuflaj, duplicități. Toate la un loc ajung să îți marcheze viața, îți schimbă felul de a fi și aduc în joc un deznodămînt inconfortabil, dacă nu dureror. O alunecare de picior în acest teritoriu se termină, de regulă, cu o secreție teribilă de marasm interior – un sfîrșit pe care începuturile zglobiu – aventuroase nu îl anticipaseră”. Al treilea, despre atenție: “atenția este o stare de veghe asupra nesimțirii și asupra neîngrijirii.”.
Bonus: Andrei Pleșu vorbește despre mai mulți cu care, inclusiv pe drumul marcat de tematica volumului, s-a intersectat. Este pilduitor cum anume vorbește despre ei, cu ce stil și cu ce înaltă vocație a prieteniei creștine o face. Pilduitor și de urmat.
*Încă doar cîteva, ultime, vorbe: ca intervievator, Mihai Neamţu se dovedeşte a fi un excelent partener de discuţie – un interlocutor atent, incisiv, respectuos. Competent, se subînțelege. Nu doar că e – cum este prea bine ştiut pentru cei care cunosc profilul academic al lui Mihai Neamţu – bine înşurubat în tematica de acest tip. El e –aşa cum transpare din multe schimburi de replici – interesat direct, uman, personal de acest extrem de generos, de problematic şi important perimetru tematic. De asemenea, cred că este important de spus că formula aceasta – dialogală – este, pentru acest proiect, una extrem de fericită. Religia este, între altele, o formă înaltă şi adîncă de dialog. Religia este, într-un anumit sens, dialog. Reiau, în fine, ceea ce sugeram şi la începutul acestui text: cartea aceasta ar merita o a doua ediţie, mai bine expusă potenţialilor cititori.
