M am întors în așa fel ca să se vadă și burki, cutia pe fundul căreia mai rămăseseră cîteva prune uscate, şefii, fața omului care mă ținea de umăr. Acesta era Andrei Boiko, supraveghetorul nostru de la mină.
Boiko îmi șopti repede:
— Vinde mi mie burki ăștia. Îţi dau bani. O sută de ruble. Tu n ai să ajungi cu ei nici pînă la baracă, o să ți i ia, ți i smulg din mînă. Și Boiko arătă cu degetul spre ceața alburie. Da’ și în baracă o să ți i fure. Din prima noapte.
„Chiar tu ai să trimiți pe cineva pe furiș“, mi am spus.
Varlam Şalamov, „Povestiri din Kolima”, volumul 1,
Traducere din limba rusa si note de Ana Maria Brezuleanu si Magda Achim, Polirom, Iaşi, 2015
— Bine, dă banii.
— Vezi ce fel de om sînt eu! Boiko numără banii. Nu te înșel ca ceilalți. Am spus o sută, o sută îţi dau.
Boiko se temea că a plătit mai mult decît era cazul.
Am împăturit bancnotele murdare în patru, apoi în opt și le am ascuns în buzunarul pantalonilor. Am vărsat prunele din cutie în bușlat, buzunarele erau de mult rupte ca să mi fac punguțe de tutun.
O să cumpăr unt! Un kilogram de unt! Îl voi mînca cu pîine, cu supă, în cașă. Cumpăr zahăr! Fac rost de la cineva de o desagă, o traistă cu șnur de frînghie. Un obiect obligatoriu pentru orice deținut onorabil din rîndul „fraierilor“. Blatarii nu umblă cu traiste.
