Aleksandr Soljeniţîn ilustrează puterea de supravieţuire a adevărului într-un univers al minciunii ideocratice. Impenitent, incomod şi incorect politic, confruntând ficţiunile intelectuale care au acordat o cauţiune morală terorii, Soljeninţîn a rămas, până la capăt, vocea care a dat voce celor pe care istoria sovietică i-a deposedat de demnitate şi de dreptul la memorie. Dincolo de patetism şi dincolo de muzeificare, efigia sa este una prin care amintirea victimelor este înnobilată. În locul gloanţelor, al frigului, al lagărelor şi al foametei, Soljeniţîn a aşezat piatra tombală a mărturiilor sale. Prin acest gest al evocării şi al înţelegerii, el a sfâşiat vălul minciunii pe care ordinea leninistă l-a aşezat, de la fondarea sa.
Soljeniţîn se cere citit ca un răspuns al sensibilităţii ruse marcate de amprenta slavofilă la provocarea comunistă. A existat, în scrisul şi în conduita sa, un patos care ţine de matricea vizionară rusă. Un patos care l-a condus, în exilul american, la formularea unor critici la adresa decadenţei Occidentale, amintind de fulguraţiile reacţionare ale lui Dostoievski. Soljeniţîn nu a aparţinut familiei de spirite occidentalizante şi moderate din stirpea lui Andrei Saharov. Timbrul său a fost, în ceea ce a avut mai înălţător şi mai problematic, unul mesianic şi profetic. În secolul XX, secolul relativismului etic şi al abolirii reperelor morale,Soljeniţîn a întruchipat vocaţia rusă a mărturisirii. Arta sa nu a nu a fost niciodată un joc rafinat de forme, nu a fost un exerciţiu de stil. Misiunea scrisului său a fost una tolstoiană, de îndrumare şi de redeşteptare. Este aceasta o datorie pe care Soljeniţîn şi-o asumă, spre a nu abdica niciodată.
Ceea ce rămâne, la aproape un secol de la naşterea sa, este această unică arhitectură a memoriei din “Arhipelagul Gulag”. Imposibil de încadrat în taxonomii clasice,cartea sa evocă măreţia cosmică a eposului lui Tolstoi, “Război şi pace”. În ea este închisă tragedia reprimată şi ignorată a unei intregi lumi, aneantizate de ideologie. Despărţirea lui Soljeniţîn de contemporanii săi şi de PCUS vine în această clipă în care politica adevărului este transcrisă, fară ezitare şi fără reţinere. Contrastul cu dialectica hruşcioviană este dramatic- în locul unei dezbateri în marginea rătăcirilor staliniste, cu gândul la infailibilitatea leninistă, Soljeniţîn a redactat un act de acuzare ce aboleşte graniţele dintre genurile canonice. Sângele celor care au murit şi au suferit udă paginile sale. În literatura rusă doar Nadejda Mandelştam mai deţine această vocaţie a invocării martiriului.
Demonizat de stânga occidentală, pentru care rămâne cel ce îi sfarâmă visul, Soljeniţîn este un intelectual ce participă, simultan, la tradiţia rusă şi la tragedia est- europeană. Acolo unde tiranii au visat la liniştea de ţintirim a uitării, Soljeniţîn a adunat fragmentele într-un mozaic al măreţiei şi compasiunii. Gulagul nu mai este o abstracţiune. Gulagul nu mai este o abstracţiune. El devine, prin Soljeniţîn, un loc al încercărilor peste care uitarea nu se mai poate aşterne, niciodată.
