Sfinxul rus

Se poate vorbi, în economia istoriei intelectuale şi politice occidentale, de o obsesie rusă. Prin gigantism şi vigoare mesianică, Rusia este unul dintre reperele la care se raportează, invariabil, Vestul. Trasarea graniţelor Europei înseşi nu poate fi imaginată în absenţa explorării acestui vast teritoriu ce sfidează imaginaţia şi impune geografiei o scară cu totul nouă şi un peisaj aproape cosmogonic. În egală măsură, identitatea rusă este indisociabilă de acel dialog pe care îl întreţine cu o Europă a Luminilor ce devine, alternativ, obiect de fascinaţie şi obiect de repulsie.

Între revoluţie şi mistică, între sincronizarea prin saltul în viitor şi replierea către o reacţiune ce exaltă rădăcinile unei Rusii autarhice, scindarea inteligentsiei ruse este unul dintre factorii ce vor modela istoria intelectuală globală. Radicalismul socialist sau slavofil sunt feţele gemelare ale unui spirit în căutarea propriei sale forma mentis. Expansiunea imperială, în forma ei ţaristă sau sovietică, traduce propensiunea milenarismului care face parte din genomul rus: extinderea graniţelor indică neliniştea unei naţiuni seduse de fantasmele ei fondatoare.

De aici, necesitatea, cu atât mai mult în cazul românesc, a unei priviri care să recupereze dimensiunea comparată întemeiată pe recitirea spaţiului rus. Profilul mentalitar şi instituţional românesc este marcat de întâlnirea cu această proteică Rusie: o Rusie ce ni se înfăţişează, rând pe rând, ca apărător al ortodoxiei, putere protectoare ce dăruieşte Principatelor Regulamentele Organice, ca teritoriu stihial al Revoluţiei şi, în fine, ca model ultim de la care se revendică o inginerie faustică degradată, visul sângeros comunist. Rusia lui Putin, farul dinspre care radiază mistica dughinistă, este cel din urmă avatar din această serie istorică tulbure.

Identităţi scindate

Monumentala sinteză a lui Orlando Figes, “ Natasha’s dance. A cultural history of Russia”, imaginează o vastă naraţiune care se naşte şi se organizează în jurul acestei interogaţii fondatoare: cum poţi să fii rus? Convocarea literaturii, ideilor, artelor vizuale este imaginată în funcţie de o finalitate precisă, aceea de a cartografia harta deconcertantă a două secole de dileme identitare. Neliniştea rusă, pare a sugera Orlando Figes, decurge din dificultatea poziţionării şi dintr- un anume disconfort interior. Schizoidia rusă este cu atât mai dramatică cu cât ea se suprapune peste conturul politic al unei societăţi ce refuză reforma, în numele unei fascinaţii pentru încremenirea mistică sau elanul revoluţionar.

Titlul însuşi al cărţii lui Figes trimite, deliberat, la poziţia centrală pe care o deţine, in canonul rus, discursul literar ca formă de articulare identitară. Pasajul din “ Război şi pace”, pasaj în centrul căruia se află o scenă a dansului popular ce îi adună la un loc pe nobili şi ţărani, este inseparabil de acea nostalgie a originilor pe care educaţia europeană o reprimă, dar nu o poate elimina. Imaginea memorabilă a dansului popular poate fi citită şi ca o formă de a anula, fie şi pentru câteva momente, linia de fractură pe care modernizarea o instituie în cadrul societăţii ruse. Mutatis mutandis, Arcadia lui Tolstoi evocă nostalgia lui Alecu Russo, cel din “ Amintiri “ şi “ Studie Moldovană”. Încă o dată, relaţia de afinitate conflictuală dintre cele două spaţii culturale este confirmată, intelectual.

Grila de lectură a lui Orlando Figes privilegiază încercarea de a deconstrui gramatica complexă a unui discurs cultural ce resimte tensiunea rupturii originare. Erudiţia lui Figes recuperează, gradual, piesele unui puzzle, (re)constituind istoria unei descoperiri de sine. Cultura rusă este investită cu misiunea de a inventa o pecete identitară care să ofere un blazon naţiunii întregi. Reintepretarea reperelor pe care se fondează identitatea imaginată a Rusiei, de la conceptul de “ţăran “ până la cel de “ Moscova “ ori creştinătatea răsăriteană, conferă artei ruse o centralitate canonică pe care nu o va pierde nici măcar în deceniile de regim sovietic. Scriitorul, pictorul ori muzicianul sunt agenţii unei operaţiuni de reconfigurarea naţională. Vocea lor este, în cazurile limită, o voce profetică, o voce ce conjură naţiunea rusă să revină la un drum drept, abandonând rătăcirile şi ereziile.

Paradoxul rus decurge din capacitatea de a rearanja cărămizile pe care i le oferă discursul occidental. Populismul şi slavofilismul sunt două direcţii care se revendică de la surse europene, doar pentru a construi un discurs ce reafirmă, de o manieră radicală şi lipsită de ambiguitate, unicitatea destinului rus. La stânga, ca şi la dreapta, excepţionalismul rus este marcat de un complex al originilor sale europene, complex ce explică, în perspectivă istorică, o respingere programatică a moderaţiei ce temperează şi domesticeşte, în aria occidentală. Un an traumatic precum 1812, analizat de Orlando Figes, este simptomatic pentru ambiguitatea legatului său: moştenirea sa este şi celebrarea unităţii în jurul unui Ţar ce întruchipează naţiunea, dar şi promisiunea unui univers guvernat de o mecanică occidentalizantă. Mişcarea decembristă şi naţionalismul dinastic sunt versantele care se desprind din acest trunchi al anului 1812.

În acest roman pe care îl scrie Orlando Figes, un personaj precum cel al decembristului Volkonsky serveşte ca punte între realitatea documentabilă si ficţiunea tolstoiană. Nobilul patriot care se transformă în revoluţionar şi exilat, spre a sfârşi ca un îndreptar viu pentru radicalii anilor 1860, este, în sine, întruchiparea contradicţiilor ruse. Metamorfoza lui este deconcertantă doar în ochii occidentali. În spaţiul autohton,ea este o încercare de a se confunda cu acel strat mitic pe care îl caută, indiferent de nuanţe, mesianicii ruşi. Decembrismul rus este, în cazul lui Volkonsky , ca şi al altora, un teritoriu din care se ivesc miturile şi icoanele ce servesc ca parte a unui panteon. Soţiile de decembrist, precum Maria Volkonsky, urmează un parcurs exemplar al devoţiunii şi al suferinţei pe care il regăsim, în alte ipostaze, şi în canonul românesc. Maria Rosetti sau Ana Ipătescu sunt variaţiuni pe această temă a curajului feminin. Decembrismul, ca sensibilitate revoluţionară, este afin cu marile curente europene.

În această matrice rusă provocată de anul 1812, Puşkin este un paradox, la rândul său. Identitatea sa scindată este identitatea unei întregi generaţii. Inventarea limbii este o operaţiune culturală ce o evocă pe aceea a paşoptiştilor sau a lui Eminescu. Între revoluţie şi naţionalism, Puşkin îşă croieşte un drum în care se regăsesc drumurile contemporanilor săi. În Oneghin şi în Lenski, ca şi în Tatiana, Puşkin adaugă ceva din acest geniu fecundat de contaminarea occidentală.

Sfinxul rus este inseparabil şi de această provocare, continuă şi schizofrenică, a căutării sufletului naţional. Mistica rusă, în literatură, ca şi în religie, este o manieră de a afirma unicitatea unui sentiment şi a unui univers. Lecturile lui Figes din Gogol, Dostoievski şi Tolstoi sunt atente la dialectica acestor nuanţe. Există, la toţi trei, o credinţă în credinţa rusă, iar la ultimii doi o credinţă în capacitatea ţăranului rus de a fi purtător de Dumnezeire. Izolarea istorică a Rusiei alimentează, indubitabil, această propensiune către filetism, această nemăsură ce atribuie Rusiei şi Ortodoxiei sale o funcţiune soteriologică, de teofor.

Detaşarea cehoviană de această mistică rusă explică şi potenţialul prozei şi al teatrului său de a fi cutia de rezonanţă în care se regăsesc vocile altor spaţii. Eroarea de percepţie din cazul “ Livezii de vişini” este doar o parte din această complexitate cehoviană- departe de a fi un cântec elegiac închinat nobilimii, sugerează Figes,piesa lui Cehov este marcată de o tendinţă ironică neîngăduitoare cu ridicolul şi exaltarea paseistă. Este mai mult din fiiinţa lui Cehov în Lopahin, apostol al progresului, decât în lamentările ce acompaniază plecarea proprietarilor de pe moşie. În alte ocazii, privirea lui Cehov posedă luciditatea de scalpel a doctorului. În “ Mujicii”, el întrevede acel abis de barbarie rurală pe care revoluţia din 1917 îl va aduce la lumină, teluric.

Revoluţia

Nu mai puţin fascinantă, în economia devenirii spiritului rus, este metamorfoza pe care o aduce cu sine teribilul an 1917. Exilul şi emigraţia interioară sunt parte din acest efort intelectual de a opri avansul unei roţi a istoriei ce sfărămă legăturile tradiţionale, în numele unui foc purificator. Literatura devine, în cazul evocat de Figes al Annei Ahmatova, o barieră în calea uitării, obligată, prin însăşi condiţia scrisului, la a depune mărturie, atunci când tirania amuţeşte întreaga comunitate. Sacrificiul unor Osip şi Nadejda Mandelştam se cere contrapus demisiilor morale şi trădărilor. În acest ceas al încercărilor, demnitatea intelectuală este apărată, căci, spre a–l relua pe Bulgakov, “ manuscrisele nu ard”.

Anul 1917 sfărâmă o lume şi face să se nască alegeri şi dileme. Îndoielile lui Maxim Gorki sunt cele ale atâtor intelectuali radicali ruşi ce sunt oripilaţi de ţarism, dar şi de barbaria bolşevică. Întoarcerea lui Gorki din emigraţie este debutul mumificării sale canonice. Proclamat ca părinte al realismului socialist, Gorki este confruntat cu demonii lucidităţii- înainte de moartea sa, argumentează Figes, scriitorul pare să înţeleagă natura angrenajului în care a intrat. La fel cum, de pe un alt versant,avangarda rusă descoperă că insurgenţa nu mai este o opţiune în lumea stalinistă. Locul camerei în mişcare mânuite de Dziga Vertov, ( cel al cărui nume este luat de Godard, ca emblemă), este lăsat erorilor exemplari, precum Ceapaev. Conformismul mortificant este capătul de linie.

În cartea lui Figes, există un gust pentru ordonarea de vieţi paralele. Exilul şi supravieţuirea internă sunt imaginile complementare. Întâlnirea dintre Stravinski şi Şostakovici este una dintre efigiile memorabile ale veacului rus. Revenirea lui Stravinski nu este aceea a lui Nabokov- pentru acesta din urmă, Rusia de cuvinte este singura în care va mai călători. Sinuciderea Marinei Ţvetaeva este punctul terminus al unui parcurs dominat de presentimentul sfârşitului.

În acestă ţesătură de geniu, de izolare, de barbarie şi de deschidere fecundă se află rădăcinile Sfinxului rus. Enigma sa nu se lasă citită,închisă fiind între marginile unei lumi ce îşi mişcă talazurile, ca un ocean primordial.

Orlando Figes, “ Natasha’s dance. A cultural history of Russia”, Picador, A Metropolitan book, Henry Holt And Company, New York, 2008.