Despre invizibil

Invizibil pentru mine ar fi un lucru ascuns care devine vizibil atunci când ajunge public. Reacţiile depind aici de aşteptãrile celui care descoperã brusc evidenţa. Dacã lucrul ieşit la luminã îi este ostil, primejdios sau dezamãgitor, atunci respectivul martor va avea o atitudine retractilã, de panicã, de negare pe moment a „vizibilului” care ii contrazice flagrant aşteptãrile. Dupã paralizia interioarã, provocatã de şocul dezvãluirii, el va trebui sã îşi creeze modalitãţi de adaptare la noua realitate, de apãrare împotriva celor în care avusese toatã încrederea, ori de supravieţuire în condiţiile limitã impuse de schimbarea aşezãrii sale în lume. Avem de a face, în aceastã situaţie, cu iniţierea în Rãu a minţii inocente care pânã în clipa revelaţiei a luat vizibilul cotidian drept probã a unor certitudini şi puncte de reper.

Dacã, dimpotrivã, ceea ce se iveşte la suprafaţã apare ca un dar de neimaginat, ca o împlinire neaşteptatã a unui vis, a unei rugãciuni nerostite, ca o întâlnire providenţialã, cum e de pildã cea a ucenicilor cu Isus pe drumul spre Emaus, atunci reacţia nu se poate materializa decât printr-o cãdere exstaticã în genunchi a celui care se resemnase în aşteptarea sa. De obicei, aşa ceva se poate petrece dupã naufragiul unor speranţe în binele lumesc, dovedit iluzoriu. Ce i se aratã deznãdãjduitului acum îl adunã de pe drumuri, îl salveazã din confuzie, îi deschide calea spre adevãrul mângâietor.

Dacã ceea ce devine vizibil susţine intuiţia, suspiciunile sau temerile martorului, atunci el poate constata cu o vãditã satisfacţie sau oroare de sine cã a avut dreptate. Se presupune cã aşteptãrile au fost aici pe mãsura rãspunsurilor, cã ceea ce s-a petrecut în procesul dezvãluirii i-a servit cu succes demonstraţia.

Toate aceste tipuri de aşteptãri – infirmate, depãşite sau confirmate – se regãsesc în strategiile narative ale romanului poliţist. Descifrarea rãului ascuns în fapta, mobilul şi personalitatea vinovatului presupune un joc de-a v-aţi ascunselea cu vizibilul. În formula clasicã, inauguratã de E. A. Poe şi de Sir A. Conan Doyle, percepţiei comode, simplificatoare, de minimã rezistenţã a poliţiei (care ia detaliile de suprafaţã drept indicii ale adâncului) i se opune imaginaţia analiticã a detectivului particular (care descoperã printr-o savantã introspecţie ceea ce scapã celorlalţi). El e înfãţişat fie ca vedetã, de la început pânã la sfârşit (Auguste Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot), fie ca Cenuşãreasã (Miss Marple, Columbo, Monk, etc.), care îşi va etala virtuţile princiarului intelect abia la urmã. Revelaţia finalã ce desparte apele, separând binele de rãu, este simulacrul unei judecãţi de apoi, ca spectacol dat de dumnezeul detectiv lumii decãzute.

În viaţã ca şi în scris, în miezul inefabil al fiinţei lucreazã nevãzutul divin. El ne ascunde sau ne aduce la luminã pe rând tot ceea ce ne poate lãrgi percepţia spãrgând orizonturile inerţiei şi ale cunoaşterii superficiale de sine şi de alţii. E nevãzutul care ne va izbãvi ori de câte ori ne credem pierduţi ori prizonieri ai realitãţii imediate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *