“ Priveşte-i pe arlechini”este ultimul suspin al lui Nabokov, un text în care obsesiile fondatoare ale operei sale revin, spre a-l mai bântui încă o dată. De la exil şi identitatea fracturată a intelectualului până la demonul parodic care îi locuieşte ficţiunile, totul este prins aici, ca într-o magnifică, barocă recapitulare narativă.
Auto-referenţialitatea bizară a lui Nabokov este , în acelaşi timp, o încercare de a se juca de v-aţi ascunselea cu propria sa viaţă. Autorul ciudatei autobiografii, Vadim Vadimovici N., pare,până la un punct, să aibă în comun cu Nabokov un întreg parcurs existenţial. Vadim este, ca şi Nabokov, un exilat ce părăseşte o Rusie protectoare şi catifelată spre a se aventura către alma mater din Cambridge şi spre limanul emigraţiei din Berlin, ajungând, în cele din urmă, în America de unde vin Pnin şi Lolita.
Vadim este, în această logică stranie a lui Nabokov, un dublu infidel, un romancier marcat de demenţa care îl face să resimtă, dincolo de viaţa sa biologică, un alt eu, a cărui copie este. Opera despre care scrie cu luxurianţă şi ironie o evocă pe cea a lui Nabokov. Un cititor atent la arcanele lui Nabokov poate descoperi, în acest palimpsest, rândurile care aparţin altui text. Ficţiunile pe care le rezumă Vadim sunt, la un anumit nivel, permutări posibile ale ficţiunii lui Nabokov. Metaficţiunea este permanent subminată de acest spirit al ironiei cosmice.
traducere de Anca- Gabriela Sirbu, Polirom, Iasi, 2012
În acest ultim text, Nabokov pare atras de deliciul reinventării unui eu alternativ. În aceeaşi măsură in care îi oferă lui Vadim suportul infidel al biografiei sale, el este atent la maniera în care viaţa lui Vadim devine un roman nabokovian în care se amestecă visele lui Lujin şi ale lui Humbert Humbert. Vadim este un satir inofensiv, un faun care nu-şi poate reprima instinctul erotic, un Casanova care foloseşte aura literară spre a gusta din plăcerile erotice pe care destinul i le oferă. Vadim nu are nimic din monogamia lui Nabokov, el cutreieră,experimentează şi repetă, prin gesturile sale, gesturile personajelor pe care le putem intui, dincolo de cortină. Un ecou al peregrinărilor lolitiene, acea perioadă pe care Vadim o imparte cu fiica sa nimfetă este proba acestei inclinaţii post moderne a lui Nabokov. Faunul Vadim nu poate supravieţui în absenţa companiei pe care i- o oferă studentele, cameristele, amantele şi soţiile.
În ecuaţia ficţională, există un punct in care biografia lui Vadim incorporează acel vis secret evocat şi respins cu groază de Nabokov însuşi. În căutarea fiicei pierdute, Vadim trece dincolo de graniţa pe care o trece şi Martin Edelweiss în “Glorie”, spre a nu se mai întoarce niciodată. De această dată, Vadim ajunge acolo în acea Uniune Sovietică pe care Nabokov nu a încetat să o privească ca pe corpul străin ce a uzurpat propria sa Rusie. Vadim atinge acel caldarâm din Petersburg pe care Nabokov nu îl va mai atinge în existenţa sa terestră. În Leningrad, Vadim intră deghizat, cu un paşaport fals, ca un ecou îndepărtat al vitejiei la care aspirau emigranţii belinezi. Dar acolo nu se mai află nimic- doar un deşert care nu mai păstrează decât vagi contururi ale unui trecut care nu se mai poate întoarce.
Călătoria lui Vadim este o mise an abîme a ambiguităţii lui Nabokov însuşi. Rusia sa este acea limbă pe care nu o poate uita, este acel Puşkin din care traduce, acel tată la care se întoarce mereu. Restul este o Uniune Sovietică cu aroma iute a mizeriei comuniste. Întâlnirea lui Vadim cu emigrantul care a acceptat să devină un agent sovietic este una în care se poate citi întreaga ostilitate a lui Nabokov pentru cei care au acceptat să joace rolul abject de păpuşi al regimului. Reacţia lui Vadim este aceea a lui Nabokov, cel care, la apariţia lui “Doctor Jivago”, a refuzat să vadă în roman altceva decât un travesti propangandistic. Intransigenţa anti-comunistă a lui Nabokov trece şi în romanele sale, doar aparent ” apolitice “.
Vadim Vadimovici N. este cel din urmă din şirul de creaturi care a bântuit imaginarul lui Nabokov. Coborârea lui Vadim în demenţă şi în paralizie este o vamă care evocă pasiunea lui Nabokov pentru contorsiunile patologice. În jocurile de limbaj ale finalului, Vadim întrevede cheia întregii sale existenţe, de dublu al unui Demiurg care se ascunde. Literatura lui Nabokov se închide cu acest elogiu al oglinzilor paralele şi al mistificării. Geniul lui Vadim şi al lui Vladimir este unul al travestiului şi imaginaţiei.
