Dar arhitectura nu juca un rol de seamă în expediţiile noastre la Suceava; prăvălia „La Maica Gewölb”, matroană impunătoare cu accent vienez (într-o vreme când majoritatea negustorilor din Suceava erau evrei şi vorbeau cu simpaticul accent idiş), era în general ţinta noastră. Era o băcănie de lux, foarte bine garnisită, renumită pentru şunca de Praga, brânzeturile Emmenthal (de tip Gruyère), pieptul de gâscă afumat; se mai găseau la ea icre proaspete, camembert, roquefort, vinuri de Rin.
Matila Ghyka, Curcubeie
Biblioteca Memoria, Polirom, 2014
Traducere de Georgeta Filitti, prefaţă de Patrick Leigh Fermor.
Într-o sală mică şi liniştită puteai lua aperitivul, ţuică (rachiu de prune) românească, şliboviţă (soi sârbesc, mai tare), mastică (rachiu de fistic grecesc) şi chiar absint, cu felii de brânză ori cârnat. Puteai (ori noi măcar puteam, căci proprietarii moldoveni din împrejurimi erau pentru Maica Gewölb clienţi de seamă) comanda şi savura în aceeaşi sală minusculă, devenită cabinet particular, un dejun întârziat ori o cină luminată de soare (ceea ce pentru unchiul Leon, care se scula pe la 1 după prânz, însemna dejunul).
***
Întors din călătoria în jurul lumii, am petrecut la Londra trei ani de euforie perfectă, întrerupţi de o detaşare de şase luni la Ministerul de Externe de la Bucureşti. Din contactul meu vremelnic cu China am rămas cu o curiozitate teribilă pentru tot ce privea arta chineză şi am căutat să-mi completez cunoştinţele la British Museum şi la Victoria and Albert [Hall] (muzeu de arte decorative). La numeroasele mele vizite în aceste două muzee am adăugat o cercetare conştiincioasă a tuturor anticarilor din Londra şi de la periferii („toţi anticarii” poate părea exagerat, dar cred cu adevărat că după trei ani de căutări, cartier cu cartier, aproape stradă de stradă, puţini anticari au scăpat explorărilor mele). Atunci m-am gândit să întocmesc o hartă a anticarilor din Londra, marcând cu o stea mare, roşie, casele importante şi cu stele mai modeste pe cele de anvergură redusă.
La originea acestor căutări se aflase arta chineză, fiindcă mi-am dat curând seama de adevărul paradoxului că, datorită marelui număr de colecţii englezeşti adunate în cursul secolului al XIX-lea şi al vânzărilor la licitaţie care au urmat adesea decesului colecţionarilor, obiectele de artă din epocile vechi puteau fi cumpărate la Londra la preţuri mai rezonabile decât la Pekin sau la Shanghai. Lucrul era valabil şi pentru unele obiecte japoneze, ca de pildă frumoasele lame de sabie semnate şi căutate în Japonia, în vreme ce, dimpotrivă, gravurile în culori din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, mai ales cele ale lui Hiroshige, foarte preţuite în Europa, erau încă respinse în Japonia. Dar lucrurile aveau să se schimbe repede.
