Din clipa în care navigatorii portughezi ancorează pe ţărmurile sale, Brazilia se revelă ca un tărâm al miracolului. Poate mai mult decât orice alt spaţiu al Americii de Sud sau Centrale, ea este întruchiparea vitalităţii şi a paroxismului. În noutate ca şi în cruzime, în metisaj ca şi în autohtonism, în vrajă ca şi în avangardă, Brazilia este un teritoriu ce îşi confruntă vizitatorii cu un sentiment biblic al genezei. Este ca şi cum facerea lumii nu s-ar fi oprit aici , în acest loc în care minunile se aglomerează, în pofida raţiunii şi cuminţeniei carteziene.
Acest sentiment al sevelor şi al hibridizării fecunde transpare în epistolarul brazilian al lui Mihai Zamfir. Spirit proteic, unind vocaţii care par ireconciliabile, navigator prin epoci şi sensibilităţi, prozator şi erudit, Mihai Zamfir transformă experienţa de ambasador în ocazia de a scrie, în paginile ” României Literare”, un jurnal unic prin amploarea şi polifonia sa. O întreagă claviatură a stilului este vizibilă aici, de la ingenuitatea ( jucată ) a călătorului până la precizia comparatistului care sesisează tipare şi structuri.” Tropicele surâzătoare” imaginează o punte între extremele bizare şi hibride ale latinităţii, propunând o oglindă în care Europa şi Americile se întâlnesc.
Natură intelectuală, dar şi vizuală, Mihai Zamfir articulează o depoziţie ce are în centrul ei această vocaţie de a concilia paradoxuri ce înseamnă specificul brazilian. Nimic mai deconcertant decât edificiul etnic şi intelectual pe care se ridică ţara pulsând de energii şi udată de fluvii ce par ele însele mări. Dorul portughez se altoieşte pe trunchiul indian şi întâlneşte puterile spiritualităţii africane. Trauma sclaviei este şi punctul de plecare al unei experienţe care nu are corespondent în geografia colonială- metisajul rasial este de esenţa acestei expansiuni atingând anvergura unui continent. Civilizaţia Braziliei coloniale este o sinteză din care ajung până la noi siluetele baroce ale caselor şi bisericilor din Bahia. Religiile sincretice ( cele care îl vrăjesc pe Corto Maltese ) sunt, la rândul lor, parte din această experienţă iniţiatică. Ţară americană, Brazilia este, în aceeaşi masură, îndatorată decisiv africanilor. Ca şi Haiti, ea este patria unei populaţii ce creează şi recreează mituri, din materia pe care o oferă zeităţile patriei pierdute.
Brazilia despre care depune mărturie montajul epistolar al lui Mihai Zamfir este şi cea de-a doua Brazilie, care se ridică în secolul care urmează abolirii sclaviei. Ca şi Argentina sau Uruguay, ea este un spaţiu- port spre care se îndreaptă europenii, iar această nouă imigraţie acordă Braziliei calitatea specială a dinamismului şi curiozităţii. Brazilia întreţine cu Europa un dialog tensionat şi vizionar. “Manifestul antropofag” al lui Oswald de Andrade este unul dintre aceste momente în care identitatea braziliană se defineşte, polemic, în raport cu lumea veche a Europei. Visul Brasiliei este visul avangardei ridicat la proporţiile unui cosmos urbanistic. Ambiţia promeieică se traduce în încercarea de a a edifica, fără ca trecutul să mai fie povară.
Privirea lui Mihai Zamfir călătoreşte în acest univers care are în ploaie o efigie şi o sursă de regenerare.Antropologia şi istoria intelectuală sunt mobilizate, spre a a evoca tainele acestei lumi de la căpătul lumii. Surâsurile, veştmintele, culorile, patrimoniul culinar sunt interogate de europeanul ce nu -şi poate reprima senzaţia de a fi în faţa acelei geneze ce merge mai departe, netulburată. Geniul Braziliei, pare să sugereze cartea lui Mihai Zamfir, trece dincolo de posterele publicitare şi de pasiunea fotbalului. El este inseparabil de capacitatea de a metaboliza tradiţiile şi sedimentele culturale. Înainte de a se sinucide, Stefan Zweig a închinat ultimei sale patrii de adopţie un elogiu în care se simţea aceeaşi bucurie netrucată a întâlnirii cu miracolul. Între Bahia şi Brazilia se intinde harta unei identităţi care se reinventează şi se pune în chestiune, permanent. Cinematografia braziliană dă expresia , adeseori insuportabilă, a acestei cruzimi elementare pe care se aşează Brazilia adâncimilor şi eresurilor.
Jurnalul brazilian al lui Mihai Zamfir este o colecţie de fotografii, adunate în rama elegantă şi pe jumătate retro a scriiturii erudite. Lumea veche o reîntâlneşte pe cea nouă, sub semnul literaturii şi al memoriei.
