Biologia politică
Încercările de a reglementa schimbările demografice, condiţiile sociale şi sănătatea din perioada Primului Război Mondial au găsit sprijin din partea instituţiilor statului, mai ales în domeniul militar şi în cel sanitar. În acest context, popularizarea eugenismului a beneficiat în mare măsură de intensa activitate datorată războiului, iar eugeniştii s au folosit adesea de poziţiile lor oficiale pentru a implementa reforme medicale şi sanitare. În Germania, conform analizei oferite de Sheila Weiss, „înainte de începerea ostilităţilor, guvernul părea complet indiferent la avertismentele şi apelurile eugeniştilor germani; numeroasele îndemnuri la reforme cu o dimensiune eugenică, inclusiv propuneri ce vizau încurajarea creşterii populaţiei, nu erau luate în seamă”. Eugenismul nu era încă învestit cu încrederea că ar putea oferi remedii împotriva consecinţelor războiului, şi nici că ar putea inversa declinul naţional. Abia în timpul războiului eugenismul devine o mişcare activă şi dinamică în cele mai multe ţări europene.
Marius Turda, Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950), traducere de Răzvan Pârâianu, Editura Polirom, Iaşi, 2014
Într adevăr, după 1916, diagnozele propuse din punct de vedere eugenic cu privire la efectele războiului au fost astfel formulate tocmai pentru a putea uita vicisitudinile acelor ani, pentru a alunga din memorie naţiunile degenerate şi slabe şi pentru a sistematiza puterea biopolitică a statului. După cum observa şi Neil MacMaster, în timpul războiului „statul şi a asumat tot mai multă putere de intervenţie în sfera privată a familiei pentru a maximiza capacitatea de reproducere printr o serie întreagă de măsuri care variau de la obligativitatea şcolii la asigurarea de provizii de hrană şi lapte, de la alocaţii pentru copii şi concedii de maternitate la restricţii privind munca femeilor şi copiilor, de la cursuri pentru moaşe la legislaţia pentru igiena alimentelor”. Eugeniştii împărtăşeau o viziune a statului considerat un laborator pentru reabilitarea biologică a naţiunii, pornind de la ideea că numai statul poate mobiliza şi dirija vastul proiect de reorganizare a societăţii necesar în anii războiului şi mai ales în cei de după război.
Faptul că elitele politice au recurs la eugenism ca mijloc de a promova reînsufleţirea socială şi politică în rândul unei societăţi profund dezamăgite politic s a datorat în mare măsură schimbărilor demografice cauzate de război. Promotorii reformelor sociale şi eugeniştii, la rândul lor, semnalau guvernului nevoia unor principii igienice şi eugenice riguroase integrate măsurilor politice. De aici a rezultat o dezbatere intensă nu numai asupra sănătăţii publice şi protecţiei populaţiei, ci şi, în ultimă instanţă, asupra supravieţuirii naţiunii. Pentru ca aceste măsuri să fie adoptate, ideile eugenice trebuiau instituţionalizate şi puse în practică. Arhitecţii acestui proces de instituţionalizare subliniau că purificarea societăţii din punctul de vedere al continuităţii biologice depindea de acceptarea de către opinia publică a unor noi comportamente rasiale şi morale.
Pentru a ilustra acest activism eugenic, merită amintite unele dintre cele mai relevante teorii eugenice despre sănătatea mamelor şi a copiilor. Astfel, unul dintre obiectivele urmărite de eugenişti era creşterea ratei natalităţii prin asistarea celor care doreau să aibă mai mulţi copii. În acest context, întrebarea pe care ne o putem pune este dacă insistenţa statului de a avea mai mulţi copii era într adevăr o măsură eugenică. Pentru eugenistele feministe germane, precum Helene Stöcker, sănătatea rasială era condiţionată nu numai de înmulţirea selectivă, dar şi de o emancipare a femeii şi de o răspândire a unei noi moralităţi sexuale. Deşi critica statul pentru rolul său de protector al femeilor şi copiilor, asumat abuziv, noul cult al maternităţii se îmbina perfect cu programul eugenic de promovare a îmbunătăţirii rasiale şi a responsabilităţii faţă de viitoarele generaţii.
Se poate înţelege mai bine această legătură dacă ţinem seama de modul în care alţi eugenişti priveau femeia ca pe o sursă a reîntineririi naţionale. În 1915, ginecologul maghiar János Bársony a publicat în revista Archiv für Frauenkunde und Eugenetik un studiu intitulat „Eugenismul după război”, în care afirma că războiul a distrus „bărbaţii sănătoşi şi puternici ai naţiunii”. Astfel, temerile în privinţa viitorului rasei păreau justificate de evidenţa statistică referitoare la creşterea numărului de „indivizi inferiori” din rândul populaţiei, iar eugeniştii, printre care şi Bársony, susţineau că este necesar un răspuns eficient la provocările şi traumele războiului. Două metode au fost luate în considerare pentru „însănătoşirea rasei”. Prima privea creşterea natalităţii. „În Ungaria, de pildă, o familie cu şase copii este privită ca o raritate, spre deosebire de vremurile trecute, şi există regiuni întregi în care predomină familiile cu un singur copil.” Mai mult, unii factori care contribuiau la „stagnarea rasei maghiare”, cum ar fi „contracepţia, avortul şi susţinătorii avortului”, trebuiau neutralizaţi prin măsuri eugenice preventive. A doua metodă urmărea ca „noua generaţie să fie nu numai numeroasă, dar mai ales sănătoasă. Sănătatea părinţilor este prima condiţie pentru ca [însănătoşirea rasei] să se întâmple”. În termeni generali, reevaluarea rolului eugenic al mamei a dus la o evaluare nuanţată a relaţiei dintre eugenism şi maternitate. Exista astfel o convergenţă de interes între viitorul naţiunii şi protecţia mamei. Pentru a creşte calitatea viitoarelor generaţii, Bársony sfătuia guvernul maghiar să „înceapă să protejeze femeile”.