Surprinzător, sesiunea din acest an a Premiilor Nobel nu a oferit punctul de maxim de interes pentru români şi pentru mass-media autohtone la secţiunea Literatură, ci la Chimie. Nu înainte de decernarea acestui premiu – ci după acordarea acestuia, atunci cînd, ca din întîmplare, s-a descoperit detaliul că unul dintre cei trei laureaţii din acest an la Chimie are origini româneşti. Mai mult, că a urmat, pentru un an, cursurile unui liceu din Timişoara. Aceleaşi liceu la care a învăţat şi Herta Muller – şi ea cu rădăcini româneşti. În rest, a fost interesant, aşa cum e, în cazul Nobelurilor, interesant în fiecare an pentru români.
Stefan Hell (unul dintre cei trei cîştigători ai Nobelului pentru chimie) a plecat în urmă cu mai bine de trei decenii şi jumătate din România. „A pleca” este un fel de a spune – căci, fără să avem pînă acum o confirmare din partea sa ori a familiei sale, este foarte probabil că Hell („luminos”, „lumină” – în limba germană) a fost vîndut de către România, într-o operaţiune mizerabilă a statului român, care a durat ani buni şi care a sărăcit ţara noastră – îngroşînd însă conturile clicii de partid – de cîteva sute de mii de etnici germani şi de evrei. Înainte de a lua Nobelul, domnul Hell a spus, într-un interviu pentru o publicaţie germană că „A fost o ușurare enormă. România era o țară comunistă unde nu aveai voie să spui nimic. Și a fost grozav să trăiesc într-o țară unde se vorbea limba mamei mele. În sfârșit, vorbeam germană și mă simțeam german” Cine se uită pe CV-ul său, poate vede cu uşurinţă cum, în ultimele doua decenii a tot „ras” premii de mare prestigiu în domeniul în care activează, aşa încît, distincţia primită recent în Suedia vine în chip firesc. În mai 2012, a fost onorat cu distincţia de doctor honoris causa la Universitatea de stat din Arad. Nu s-ar spune, inclusiv declaraţiile sale de dupa primirea Nobelului sînt indicii serioase în acest sens, că Stefan Hell s-a rupt radical de România şi, cu atît mai puţin, că îşi reneagă rădăcinile româneşti. E chiar generos acum, cu trecutul său românesc – DAR aşa e, în mod firesc, un om sensibil, politicos, educat, cu mare succes în ceea ce face şi, în plus, acum în „top of the top” în chimie.
Însă, dincolo de generozitatea şi de politeţea impecabilă ale domnului St. Hell, adevărul e că acest om nu e român (decît într-o foartă mică măsură) şi că, mai ales, premiul său, absolut meritat şi extraordinar, nu e în nici un fel al acestei ţări. Stefan Hell nu e român – în cel mai bun caz, a fost alungat din ţara aceasta, foarte probabil că a fost vîndut de ţara aceasta. Cît priveşte educaţia, dacă ar fi rămas aici, vă invit să ne imaginam împreună ce ar fi ajuns şi daca ar fi fost mai mult decît un cercetător sărac sau un profesor la universitate.
Cu toate acestea, aşa cum se întîmplă cel mai adesea cînd cineva căruia îi depistăm vagi rădăcini româneşti are mare succes, ne lipim imediat de el. Imediat şi psihanalizabil, într-o serie de gesturi publice al căror vampirism social rămîne de studiat. De studiat atît în adîncime, cît şi în timp. În profunzime fiindcă, la limită, acest tip de atitudine – des întîlnit – se duce, ca sens şi semnificaţie, pînă aproape de limita patologicului. În timp – pentru că atitudinea probată faţă de cineva care a reuşit „di granda” şi care, prin urmare, e numai bun de vampirizat, vorbeşte despre multe detalii esenţiale: memorie (puţină), uitare (multă), superficialitate, improvizaţie, chiar ignoranţă.
A fost altfel anul acesta? Să fim oneşti! Cîteva zile de ştiri cu Stefan Hell – parte dintre ele exaltate, parte „la normă”. Apoi, în paralel, alte nevroze şi aşteptări – dar şi invidii abia mascate – în relatările despre Nobelul pentru literatură. Şi cam atît. După cîteva zile, tăcere, dezinteres şi, sper că nu în multe cazuri, bucurie fiindcă nici anul acesta Mircea Cărtărescu nu a luat Premiul Nobel pentru literatură. (a propos de asta, am fost martor al unei conversaţii oarecum mondene la care un cunoscut şi opărit intelectual autohton îşi revărsa în valuri fierea către Mircea Cărtărescu chiar în chestiunea Nobelului – „păi cine e ăsta? Păi nici nu merită aşa ceva. Păi nu are valoare – e umflat cu pompa”. Cînd l-am întrerupt sfios cu întrebarea – şi aţi citit macar vreo carte de-a lui MCărtărescu? – mi-a replicat, la fel sigur pe el, că nu are timp de pierdut…)
Insist asupra unuia dintre efectele euforiei ieftin-şampanizate care jalonează, în spaţiul public românesc, ritualul anul al decernării Premiilor Nobel: tăcerea de după. Tăcerea care survine la cîteva zile după ce numele laureaţilor încep să circule în întreaga lume – cînd, cu alte cuvinte, pentru anul în curs, nu mai e de aşteptat cine ştie ce. Tăcerea mediatică nu e neapărat blamabilă – presa are, chiar şi atunci cînd e atît de pervertită cum e la noi, ritmurile sale. Agenda sa, obsesiile sale, ţintele sale – şi, de asemenea, are de dus, zilnic, ofrande Zeului-Audienţă. Această tacere nici nu e de lăudat. Să trecem dincolo de ea – la ceea ce este şi mai important. I-am putea spune: tăcerea instituţională. Aici e, de fapt, mare problemă. De aici se nutreşte marele decalaj şi constanta mediocritate.
Aici, în această tăcere instituţională ridicată în faţa performanţei autentice şi durabile se coace eşecul. Aici, în viermuiala superficială, în conspirativitele desenate în ceştile de cafea ale bîrfelor de doi bani – aici se ridică bariere împotriva construcţiilor solide. Aici se mutilează destine de oameni potenţial performanţi; aici se calcă politic – apăsat, stalinist, fără milă -peste seriozitate, peste decenţă, peste rigoare, peste valoare. Aici se ridică statui ambulante ale eşecului, monumente ale ratării, icoane vorbitoare ale lui „n-a fost să fie”. Nu e normal. Un selfie cu Stefan Hell e mult prea puţin.
