Privind retrospectiv evenimentul unirii din ianuarie 1859, ar trebui să înţelegem că proiectul politic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a bazat nu doar pe dorinţa sa de a guverna o ţară mai mare, un popor mai numeros, nu doar pe ideea că aşa e bine, patriotic, ci mai cu seamă a avut la bază asumarea unui proiect identitar solid. Secolul al-XIX-lea este perioada cea mai propice a naţionalismelor, sentimentele identitare îşi găsesc fundamentul în ideea de naţiune şi se ajunge la ideea esenţială că orice popor care ocupă în mod compact un teritoriu trebuie să aibă un stat al său. Al I Cuza s-a născut la 20 martie 1820, el şi-a petrecut tinereţea într-un mediu intelectual îmbibat cu idei paşoptiste, a urmat studii la Paris apoi s-a inrolat în Armată. Se ştie că şcoala, armata, biserica au fost puternice „motoare” ale naţionalismului, în timp ce inventarea tiparului şi existenţa limbilor naţionale în forma literară (ca element de unificare a unor populaţii obişnuite să utilizeze numeroase dialecte) au contribuit şi ele la afirmarea ideologiilor naţionaliste şi au accelerat tendinţa spre unificare.
Aşadar unirea reprezintă aducerea la un loc, în cadrul unui stat comun, a celor care au aceeaşi apartenenţă naţională, bine-înţeles, cu voia lor. Cu toate că istoria cunoaste o majoritate de cazuri in care elitele au luat această decizie fără a mai consulta prin referendum „talpa ţării” sau au avut grijă să numere voturile astfel incat sa işi reealizeze proiectul unificator. Însă devine evident că nu putem înţelege pe delin această acţiune fără să ştim exact ce este naţiunea, cum se defineşte aceasta, care sunt punctele de reper, mai ales în cazul României şi românilor. După care urmează să ne întrebăm în ce situaţie se găsesc românii şi ce efecte au cele două evenimente numite unire (1959 şi 1918-1919) asupra destinului statal românesc şi asupra poziţionării românilor ca naţiune în ansamblul Uniunii Europene actuale.
Identitatea naţională se bazează pe comunitatea de limbă, religie, cultură şi pe evenimentele istorice care aduc laolaltă oamenii, făcându-i să treacă impreuna prin incercări dificile.
Românii, ca grup etno-lingvistic, au coabitat de-a lungul secolelor cu mai multe grupuri etnice diferite în graniţele actualei Românii. Aceste grupuri alogene au reprezentat aproape 30% din populaţie in epoca interbelică a României Mari (73% se declarau români după limba maternă în 1930), beneficiind de drepturi politice şi culturale semnificative. Ulterior, în era comunistă, au emigrat majoritatea saşilor, şvabilor, evreilor şi numeroşi maghiari, turci etc. Nu era o noutate: declinul şi căderea Imperiului Roman au coincis cu venirea traumatizantă a „barbarilor”: goţii, slavii, pecenegii, cumanii, maghiarii, turco-tătarii etc. Oricum i-am numi, adesea depreciativ – pegră, flagel, calamitate, „lăcuste” bipede sau, de ce nu, pete de culoare binevenite – până la urmă aceşti invadatori fie au fost asimilaţi, fie au devenit si ei grupuri naţionale moderne, cu care teoretic convieţuim paşnic.
Dar oare cum se raportează românii la caracteristicile lor naţionale şi la grupurile minoritare?
In funcţie de felul de a defini naţiunea, există un naţionalism civic, de tip franco-american (Renan, Michelet, Washington), în care voinţa de a trăi laolaltă şi sentimental de fraternitate cetăţenească determină contururile unei naţiuni moderne, bazate pe consens şi voinţă comună. Şi există şi un naţionalism etnic, organic, biologic, invenţie a germanilor in secolele al XVIII-lea şi al-XIX-lea (Herder, Fichte, Jahn), în care rasa, sângele, impun limite stricte corpului naţional, nepermiţând alogenilor să se integreze juridic şi simbolic în marea naţiune titulară a puterii politice in stat.
In linii mari, România modernă a adoptat primul model, aşadar dovedind toleranţă şi deschidere faţă de minorităţile etnice, dar a evitat formarea unui sistem de guvernare a ţării de tip federaţie, care nu avea tradiţie pe aceste meleaguri. Centralizarea statului naţional şi gradul nu foarte mare de autonomie regională a generat probleme nu doar cu minorităţile etnice ci şi cu o parte a românilor din provinciile alipite la patria-mamă, care s-au plans adesea de „tirania” politico-administrativă exercitată de „centru”. Noua constituţie ce va intra in vigoare intr-un viitor sperăm nu foarte indepărtat, ar trebui să decidă şi gradul de autonomie al regiunilor, inclusiv a celor locuite compact de grupuri etnice distincte, spre a se asigura un grad de autonomie administrativ-economică cât mai mare dar fără a pune in pericol unitatea ţării. Fără aplicarea autonomiei de acest tip, mă tem că în viitor unii locuitori, inclusiv etnici români (de pildă ardeleni, bănăţeni), ar putea fi tentaţi să solicite autonomia politico-economică maximală şi, in cazuri extreme, chiar secesiunea, denunţand « hegemonia » Bucureştiului, a « miticilor », in limbajul lor stupid de stereotip. Regionalizarea Romaniei va naşte oricum probleme administrative dar si identitare serioase, atât intre români şi unele grupuri etno-religioase minoritare cât şi intre diversele grupuri regionale ale românilor, intervenind motive economice dar şi identitare (a nu se uita de pildă falia dintre ortodocşi şi greco-catolici din Ardeal). Ceea ce se intamplă acum în Catalunia şi in Scoţia, mişcarea de separare, de dez-unire, s-ar putea repeta si in România, dacă s-ar confirma scenariul pesimist.
Istoria a demonstrat că fenomenul unirii nu e ireversibil: Germania a fost separată brutal după al Doilea Război Mondial in două părţi dar s-a reunit după Războiul Rece, Coreea a rămas separată in Nord si Sud, iar România până acum nu s-a unit incă, din nou, cu Republica Moldova şi nu se ştie cum şi dacă se va reuşi din nou acest lucru. Românii au rămas cu trauma psihologică a pierderii în 1945 a unui teritoriu populat majoritar de români, care istoric a făcut parte din principatul Moldovei, ulterior parte a României. Nedreptăţile istoriei nu pot fi mereu corectate, şi uneori durează mult timp, chiar când rezultatul e pozitiv. Ca să se unifice sau reunifice două state, fie şi locuite de cetăţeni din acelaţi grup etnic şi cu aceeaşi religie, trebuie să existe voinţă comună şi un sentiment identitar comun, puternic. In fond, nici Austria nu mai aspiră azi să se unească cu Germania cu toate că austriecii in plan etnic sunt, marea lor majoritate, chiar germanici ca origine. Să mai spunem că nicidecum nu suntem singurii care au pierdut teritorii – si Polonia a pierdut la Est (dar a şi primit la Vest), Germania a pierdut Prusia orientala, Finlanda a cedat o parte din Karelia, Japonia a pierdut Kurilele etc.
Acum suntem parte din UE iar una dintre misiunile fundamentale ale UE este de a ajuta statele membre să ajungă la „diminuarea influenţei factorului naţional (respectiv naţionalist) in relaţiile dintre state.” (cf. Dorian Furtună). Teoreticienii integrării spun că existenţa UE este garanţia intrării in epoca postnaţională, postmodernă, calea spre vindecarea vechilor traume naţionaliste şi spre diminuarea sentimentelor naţionaliste negative. Acest lucru ar fi desigur valabil dacă identitatea europeană afirmată de UE prin cetăţenia europeană şi personalitatea juridică a Uniunii, s-ar impune vizibil în faţa sentimentului naţional. Însă criza economică globală ce a afectat populaţiile statelor europene, declinul economic al statelor din Sudul Europei, au generat naţionalism, xenofobie, protecţionism economic, lovind in solidaritatea europeană. Mulţi europeni din Vest manifestă teamă, neincredere sau chiar ostilitate faţă de grupuri etnice ce provin tot din spaţiul UE, precum romii, dar şi românii, bulgarii, polonezii etc.
Aşadar e cazul sa ne intrebăm de ce ar trebui sa dorim unirea cu moldovenii de peste Prut? Să nu ne iluzionăm: dorinţa de unire cu România se manifestă doar la o parte din populaţia de acolo şi la o parte din elitele acestui stat. Reticenţa faţă de unire a multor cetăţeni moldoveni se explică atât prin îndoctrinarea practicată de URSS prin şcoli, biserică si partidul comunist, cat si prin amintirile negative lasate de România mare interbelică – de pildă amintirea jandarmului român care, se spune, isi bătea joc de paşnicii moldoveni bruscându-i, a administratorului venal etc. Propaganda sovietică a creat zeci sau sute de poveşti in care se spune că România trimitea în Moldova funcţionarii leneşi, corupţi, detaşarea acolo fiind un fel de pedeapsă, nu un mod de a integra constructiv Moldova in România. Acest lucru este in parte adevărat, dar a fost şi exagerat propagandistic. I se mai reprosează României ca « nu a tras nici un glonte » pentru Basarabia in 1940, ca a preferat sa cedeze provincia către URSS după ultimatumul sovietic din iunie. De unde ar rezulta ca românii iubesc mai mult Ardealul decât Basarabia, cu toate ca, să reamintim, si o parte din Ardeal a fost cedat fâră luptă după Dictatul de la Viena. Mulţi moldoveni de vârsta a doua şi a treia încă se simt trădaţi, lăsaţi singuri, neprotejaţi de România, invocându-se de pildă şi folclorul, unde Ardealul ca pământ românesc, este slăvit şi cântat adesea, mult mai des ca Basarabia. Explicaţia fiind că este perceput ca fiind mai bogat in resurse şi cu valoare strategică mai mare, ori « leagănul » istoric al acestui popor. Alti români işi imaginează un snenariu de-a dreptul horror: ne unim cu Moldova dar trebuie sa acceptam si grupurile etnice ruse si ucrainene (din Transnistria) si găgăuzii (din Regiunea autonomă Găgăuză) iar extremiştii maghiari din Ardeal, abia aşteaptă sa facă rost de aliaţi. O alianţă internă a iredentistilor, sprijinită eventual de Rusia şi Ungaria, ar fi un coşmar geopolitic pentru orice decident de la Bucureşti!
Nu avem cum şti ce s-ar fi intâmplat dacă România rezista in 1940 pe unul sau mai multe fronturi. Poate că învingeam Ungaria şi Bulgaria dar ne invada URSS in maxim două saptămâni, ori determinam Germania sa intervina cu un an mai devreme contra URSS…nu ne ajută prea mult să facem istorie contrafactuală. Poate că o baie de sange majoră in acei ani, deşi ar fi sleit fibra biologică naţională, ar fi dat un plus de legitimitate planurilor de re-unificare de după 1990. Nimic nu e sigur pe un teren atât de mişcător. Iar unirea cu Republica Moldova rămâne o opţiune deschisă pentru viitor, in termeni de probabilitate. O prezicere completă conţine elementele – ce, când, cum. Momentan, nu putem veni cu un asemenea scenariu, ar fi nerealist.
Nu ştim dacă se va mai naşte vreodată un al doilea Cuza, ori un nou Ferdinand, oricum istoria nu se repetă, nu putem anticipa dacă România va mai reuşi vreodată să se unească cu vreun teritoriu la care aspiră. Nici măcar nu ştim cum va arăta această ţară peste 100 de ani, după cum nici pentru UE nu avem garanţia supravieţuirii pe termen lung. Important este să apărăm, fiecare aşa cum putem, rezultatele celor două mari « valuri de unire » care au dus la apariţia României de azi. Una oricum mult mai mare şi mai semnificativă geostrategic si economic decât ceea ce a existat înainte de 1918. Si mai ales să nu ne plangem de milă că cineva « acolo sus » nu ne lasă să ne unim !
