16 noiembrie 2014: cel mai frumos glonţ de argint

„I need a silver bullet” – e o replică faimoasă, înregistrată pentru istorie, aici, la noi, în dreptul lui Mircea Geoană, în celebrele cablograme. Probabil că e o ironie a istoriei că Geoană intră, în felul acesta comic, în istorie, dar e şi o întîmplare. Căci el nu e singurul care îşi va fi zis ceva; plus că, sigur, vor mai fi şi alţi politicieni care vor zice asta. De o lovitură „fulgerătoare”, „năucitoare”, de una „care să întoarcă soarta jocului” are nevoie, în fond, orice politician care e angrenat într-o competiţie – or, logic, în condiţiile în care politica este un teritoriu în care kaft-ul e regula, se ivesc, în mod obiectiv, multe asemenea situaţii în care e nevoie de un „glonţ de argint”. Această muniţie rară – şi, în sens simbolic, uneori, letală pentu destinatar – se pregăteşte, se construieşte, se ascunde şi se utilizează doar la momente speciale. În cursele prezidenţiale, teoretic, fiecare dintre marii actori trebuie să ţină la îndemînă aşa ceva.

Din această perspectivă, 2014 este un an prezidenţial atipic. Fiindcă „glonţul de argint” nu a venit, ca în alte daţi, de la unul dintre competitori sau din imediata lui apropiere. Chiar mai mult – aş spune că nu a venit nici măcar de la vreun actor politic. Au fost, e drept, tentative – probabil cea mai insistentă, dar ineficientă, a fost naraţiunea „ofiţerului acoperit”. Însă aceasta nu a prins. Nimic, nimic de la politicieni nu a prins în campania pentru prezidenţialele din 2014 – în această privinţă, în chestiunea loviturii decisive. Şi mai mult – de regulă, un „glonţ de argint” duce cu sine o poveste promiscuă, cu penumbre sau întunecată de-a dreptul. Un „glonţ de argint” scoate la iveală ceva ascuns şi murdar din povestea personală a celui în care e programat să se „înfigă”. De data aceasta, a fost altfel. Cu totul altfel. Cred că avem de-a face cu cel mai frumos „glonţ de argint” – căci el conţine o parabola complexă, tonică, luminoasă, despre speranţă, încredere, consecvenţă, despre patriotismul faptelor şi, cred că nu e un cuvînt mare pentru ceea ce s-a întîmplat în 16 noiembrie, chiar despre iubire.

Lecţia magnifică pe care, acum apoteotic, a predat-o diapora României este glonţul de argint al acestei campanii electorale. E bine să repet, îmi face plăcere să repet: e cel mai frumos glonţ de argint care s-a tras în vreo finala prezidenţială de după 1989 în România. „Am ajuns la 8 dimineaţa, am votat la 18 fără un sfert. Şi am stat în picioare, am ajuns să nu putem să respirăm, atît de mare era presiunea. Dar am votat pînă la urmă” – aşa spune, într-un clip filmat şi ajuns viral pe internet, o tînără extraordinară, ea înşeşi devenită una dintre imaginile simbol din această zi mare -16 noiembrie – pentru România. Ceea ce i s-a întîmplat acestei tinere extraordinare li s-a întîmplat multor români, zeci de mii. Gheara lungă a dispreţului de stat i-au ajuns şi la distanţă mare de ţara din care, temporar (ca să cîştige un ban cinstit) sau definitiv, au plecat. Caracatiţa incompetenţei, mecanismul mediocrităţii fudule de stat, prostia rînjindă, prostia în extaz ai moştenitorilor de drept ai comunismului şi ai reflexelor care au ţinut, vai, pentru cît de timp, comunismul în viaţă – toate au fost exportate şi au părut că lucrează eficient, fie şi part-time, şi în afara României, împotriva acelor oameni pe care i-au alungat din ţară. Împotriva uneia dintre cele mai preţioase, mai inteligente, mai harnice, mai frumoase Românii. Toate acestea, cum spuneam, au lucrat demonic – dar NU AU ÎNVINS! Iar aceasta este marea, măreaţa lecţie a lui 16 noiembrie.

Cifrele absolute adăugate de Diaspora votului total la acest tur doi al prezidenţialelor sînt importante pentru ierarhie, dar ele nu reprezintă, îndrăznesc această apreciere, cel mai important beneficiu al votului exprimat în 16 noiembrie în afara României. Capitalul simbolic, viu, provocator, contaminant al acestui vot cred că este şi mai important. Forţa de iradiere a sensului seriei de întîmplări dramatic-luminoase de la secţiile de votare din străinătate a fost imensă şi cred că a fost decisivă pentru a întoarce România de pe marginea prăpastiei către care se îndrepta. E o ironie blîndă în votul Diasporei, dar, mai ales, o imensă generozitate şi solidaritate. Căci ţara pe care ei – prin exemplul propriu – au salvat-o în 16 noiembrie încă o dată, e cea care, prin elitele sale – nu doar politice – corupte, i-a alungat de aici. Ei bine, pe această ţară care a alungat aceşti oameni, ei au redat-o sieşi, ca şi cum i-ar fi dat încă şi încă un cec în alb, şi unei imense promisiuni de normalitate, decenţă, democraţie în sens vestic. Ei şi ele, acolo, departe, la Londra, la Montreal, la Sidney, la Paris, la Berlin, au stat neclintiţi şi, în cele din urmă învingători, în faţa dispreţului (pe axa Ponta-PSD-MAE-Corlăţan-Meleşcanu) şi au făcut ţării care i-a alungat nenumărate perfuzii cu încredere.
Îndîrjirea, bunul-simţ, decenţa lor, curajul lor s-au întors multiplicate către România, ţara care i-a alungat, în România şi au făcut valul care, la rîndul său a făcut, cum se spune, istorie. Glonţul de argint, cel mai rotund şi mai frumos glonţ de argint al democraţiei noastre – încă fragile, să nu uităm asta prea curînd! – a lovit drept la ţintă. Şi nu numai!
A lovit perfect şi a lăsat o gaură mare. În afara celor ticăloşi, celor orbi sau orbiţi, celor definitiv vînduţi, e imposibil să nu vezi dacă te uiţi cu puţină atenţie în această gaură lăsată de cel mai frumos glonţ de argint: că acolo sînt mai mult seminţe. Şi că unele aduc a bucurie, altele a încredere, unele a solidaritate, altele a speranţă. Pot să dea roade spectaculoase. Trebuie să dea roade.

Vă mulţumim.